Vă prezentăm cele mai reprezentative poezii scrise de Nichita Stănescu, considerat de critici unul dintre cei mai importanți scriitori de limba română, pe care poetul însuși o numea “Dumnezeiesc de frumoasă”.
Scriitorul Nichita Stănescu face parte din categoria inventatorilor lingvistici, fiind un poet cu o mare amplitudine și profunzime remarcabilă.
Marele poet și eseist român, Nichita Stănescu face parte din neomodernismul românesc din anii 1960-1970.
Scurtă Biografie – Nichita Stănescu (1933-1983)
Copilărie: Poetul s-a născut la Ploiești pe 31 martie 1933 și provine dintr-o familie de meșteșugari români. Este fiul lui Nicolae H. Stănescu și al Tatianei N. Stănescu și primește numele ambilor bunici, Hristea și Nichita, dar părinți îl strigau Nini.
Educație: Acesta începe cursurile Școlii primare nr. 5 din Ploiești, dar din cauza războiului, clasa a III-a o finalizează la Bușteni și clasa a IV-a o termină împreună cu părinții, în refugiu la Vălenii de Munte.
Între anii 1944 – 1952 urmează Liceul “Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, devenind cu trecerea timpului “Liceul I. L. Caragiale”. În clasele gimnaziale, Nichita descoperă lectura, iar tatăl său începe să îi cumpere diferite cărți crescându-i setea de cunoaștere. Între timp, acesta ia lecții de pian și se inițiază în scrierea de versuri. Profesorul Nicolae Similache îl sfătuiește pe elevul Nichita să scrie în revista liceului.
Alături de prietenii lui dragi, Emil Popescu, Mircea Petrescu, Valeriu Pirvan și Wolf Morel reușesc să înființeze revista „Bacaonia”. Denumirea provine de la expresia „A face pe cineva de băcănie”.
În perioada 1952-1957 urmează cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, cu toate că acesta visa să devină student la Politehnică.
În 1952, îl întâlnește pe Grigore Hagiu, care îi va fi prieten și se căsătorește cu Magdalena Petrescu, sora prietenului său Mircea Petrescu, dar căsnicia nu durează mai mult de un an. În ultimul an de facultate, se îndrăgostește de colega lui, Doina Ciurea și ajung să se logodească.
În anul 1956 îl cunoaște pe Nicolae Labiș și leagă prietenii cu Fănuș Neagu, Cezar Baltag și Mircea Ivănescu.
Debutul în literatură a scriitorului Nichita Stănescu
În anul 1957, poeziile tânărului scriitor „Au fost oameni mulți”, „La lemne” sunt publicate în revista „Tribuna” din Cluj. În „Gazeta literară” din București îi sunt publicate poeziile „Cântec de leagăn”, „Femeia aceea”, „Deceniul Republican”.
Poetul ajunge să devină redactor șef la „Revista Luceafărul”, alături de scriitorul Adrian Păunescu. Între anii 1964-1979 publică foarte multe volume de poeme și datorită lor obține numeroase premii. Cele mai reprezentative volume de poeme sunt:
- 1964 – „O viziune a sentimentelor”
- 1965 – „Dreptul la timp”
- 1967 – „Roșu Vertical, antalogia Alfa și volumul de poeme Oul și sfera”
- 1969 – „Necuvintele”
- 1970 – „În dulcele stil clasic”
- 1972 – „Belgradul în 5 prieteni”, „Măreția frigului”
- 1975 – „Starea poeziei”
- 1978 – „Epica Magna”
- 1979 – „Opere imperfecte”
Curiozități despre scriitorul Nichita Stănescu
- Părinții săi își dorise fată și din acest motiv, în copilărie îl îmbrăcau cu diferite rochii și costume create de tatăl său.
- În anul 1979, scriitorul Nichita Stănescu este nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură.
- În anul 1983, la împlinirea vârstei de 50 de ani, scriitorului i se organizează o sărbătorire națională.
- Din afirmațiile prietenului său Ștefan Augustin Doinaș, Nichita Stănescu era dependent de alcool.
- Banii cheltuiți pe băutură de Nichita ajungeau la suma de 2500 de lei, în condițiile în care în acea vreme salariul nu depășea suma de 1000 de lei.
- Ultima mare dragoste a poetului a fost Dora Stănescu, care a fost alături de el în ultimii ani de viață și a încercat să îl scape de patima alcoolului.
- Dora avea doar 23 de ani când s-a căsătorit cu poetul Nichita, acesta având vârsta de 46.
- Nichita Stănescu a primit vizita ministrului de sănătate (profesorul Eugeniu Proca) pentru a fi tratat, la cererea Elenei Ceaușescu.
- Poetul s-a stins din viață în decembrie 1983 din cauza problemelor de ficat, generate de alcool.
- A fost numit post-mortem membru al Academiei Române.
Cele mai reprezentative poeme ale poetului Nichita Stănescu
Marele poet Nichita Stănescu ne-a lăsat ca amintire întreaga sa activitate literară, prin frumoasele poeme cu care ne mândrim și în prezent. De aceea, am ales să prezentăm cele mai profunde și emoționante versuri scrise de marele poet român.
Poezii scrise de Nichita Stănescu – Poezia „Leoaica tânără, iubirea”
Leoaica tânără, iubirea
Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.
Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme…
Comentariu literar
Poezia „Leoaica tânără, iubirea” este inclusă în volumul al doilea de poezii, intitulat „O viziune a sentimentelelor”, publicat în anul 1964. Poemul reprezintă o capodoperă a literaturii române prin surprinderea caracterului erotic al poemului și este considerat o artă poetică deoarece poetul evidențiază concepția despre iubire, fiind prezent și lirismul subiectiv.
Tema poemului este reprezentată de întâlnirea imprevizibilă cu iubirea. Întâlnirea neașteptată a dragostei și pătrunderea violentă în existența eului liric schimbă total viziunea îndrăgostitului asupra lumii. Iubirea trăită este o emoție continuă în armonia universală.
Simbolul dragostei în acest poem este leoaica, fiind și motivul principal al poemului.
Titlul este o metaforă a iubirii. Asemănarea dintre “leoaică”și “iubirea” sugerează trăsăturile definitorii ale emoției trăite: vitalitate, putere și agresivitate. Epitetul “tânără” exprimă naturalețe, voiciune, prospețime și erotism.
Poezia evidențiază într-un mod neașteptat legătura dintre poet-lume, poet-creație și aseamănă poemul cu dragostea.
Poezii scrise de Nichita Stănescu – Poezia „Emoție de toamnă”
Emoție de toamnă
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
Comentariu literar
Opera lirică “Emoție de toamnă” face parte din volumul de poezii -“O viziune a sentimentelor”, apărut în anul 1964.
Tema poemului este constituită pe credința în iubire și natură, având ca motive literare:
- motivul toamnei;
- motivul sufletului;
- motivul jocului de cuvinte;
- motivul lunii.
Magia versurilor este generate de muzicalitatea interioară a imaginilor și rafinamentul desenului pitoresc. Putem surprinde în poezie, unitatea celor două teme: iubirea și natura, pe care le regăsim în întreaga lirică erotică a scriitorului.
Eul liric experimentează o emoție profundă de teamă „Mă tem că n-am să te mai văd”, de dispariție „ai să te ascunzi într-un ochi străin” și de izolare „mă apropii de pietre şi tac/iau cuvintele şi le-nec în mare”.
Luna, martora dragostei dintre cei doi, ajunge să fie alinarea poetului dictat de unicul sentiment încă viu în inima lui – profunda dragoste ce i-o dedică ființei iubite.
Prin acest poem, Nichita Stănescu își prezintă viziunea abstractă despre iubire într-o manieră surprinzătoare, emoționând pe orice cititor al creației sale.
Poezii scrise de Nichita Stănescu – Poezia „N-ai să vii”
Comentariu literar
Poezia “N-ai să vii” este inclusă în volumul de poeme ”În dulcele stil clasic”, publicat în anul 1970. Poemul are la bază neacceptarea sensurilor clasice, obișnuite, modificându-le în “necuvinte”.
Negațiile predominante în operă se înscriu în această încercare de a intra în miezul semantic initial: “N-ai să vii și n-ai să morții/ N-ai să șapte între sorți/N-ai să iarnă, primăvară/N-ai să doamnă/domnișoară”.
Secarea poeziei de cuvinte și transformarea lor în “necuvinte” generează probleme de receptare a universului poetic, prin amorțirea simțurilor obișnuite, devenite inutile și fără efect în noul sistem de reprezentare: “Uite-așa rămânem orbi/surzi și ciungi de un cuvânt/ Soarbe-mă de poți să sorbi/ <S> e rece azi din sunt.”
În această poezie, eul liric tinde către absorbție totală într-un nou univers al “necuvintelor”.
Poezii scrise de Nichita Stănescu – Poezia „În dulcele stil clasic”
În dulcele stil clasic
Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o frunză verde, pală
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnișoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnișoară.
O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roșcată fundă.
Inima încet mi-afundă.
Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat și semizeu
căci îmi este foarte rău.
Stau întins și lung și zic,
Domnișoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit și mozaic.
Pasul trece eu rămân.
Comentariu literar
Apărută în anul 1970, poezia “În dulcele stil clasic” reprezintă un stadiu nou de maturitate a neomodernismului lui Nichita prin utilizarea notației deja existentă în modelele poetice precedente și viziunea artistică pe care o oglindește.
Titlul este unul definitoriu pentru particularitățile dominante ale textului liric prin insinuarea la clișeele melancolice, de dragoste, reluate și modificate într-un mod neomodernist.
Iubirea este surprinsă ca o izbucnirea a unui univers sublim în sfera lumii materiale. La o primă citire, poemul este unul de dragoste, în care înfățișarea iubitei este una dinamică. Versul “pasul tău de domnişoară” devine un laitmotiv și poate fi privit ca un pivot al întregului text poetic.
Poemul surprinde momentul unic de revelație a Absolutului, având o dublă perspectivă: poezie erotică și artă poetică. Pentru Nichita, dragostea și creația sunt două elemente care aparțin atât planului existențial cât și planului cunoașterii.
Prin utilizarea modelelor clasice într-o manieră modernă – ambiguitatea limbajului, cunoașterea imaginarului poetic, poemul reprezintă o analiză a limitelor tradiționale de natură poetică, descoperind o nouă sensibilitate artistică.
Poezii scrise de Nichita Stănescu – Poezia „Ce bine că ești”
Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Comentariu literar
Poemul “Ce bine că ești” este inclus în volumul „O viziune a sentimentelor” și surprinde gradul cel mai înalt al fericirii pe care îl poate simți o inimă în prezența ființei iubite, fericire generată de iubirea care ajunge la un nivel maxim.
Iubirea este descrisă ca o “întâmplare a ființei”, ca un lucru natural, neașteptat, ce nu iartă. Starea de fericire este hiperbolizată în textul liric și o identifică drept emoție mai puternică decât omul: „şi atunci fericirea dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine, decât oasele mele”.
Tema operei o reprezintă conceptul de jumătate și întreg ilustrat în tot textul poetic.
Poemul ilustreză imaginea cuplului ideal, a regăsirii absolute prin versul “Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”, sugerând extazul dar și mirarea generată de ideea că eul liric reprezintă cealaltă jumătate.
Poezii scrise de Nichita Stănescu – Poezia „Rău de frumusețe”
Comentariu literar
Poezia ”Rău de frumusețe” face parte din volumul de poeme intitulat “Măreția frigului”, publicat în anul 1972.
Dragostea ce mișcă “sori și stele” este apreciată ca făuritoare de sentimente și miracole în acest volum de poezii.
Sensul existențial în poezia ”Rău de frumusețe” este concentrat asupra eului liric care se constituie în conceptul afirmativ/negativ al verbului “a spune” după cum sugerează și versurile “Nu spun că a fost un noroc/că te-am născut/ spun numai că a fost o minune”.
Apariția persoanei iubite “este o minune”, pe care gândirea lirică o socotește drept propria creație.
Emoționantă este imaginea cadrului în care dragostea celor doi plutește. Frumusețea iubirii atinge absolutul, existența fiind privită ca o armonie divină.
Poezii scrise de Nichita Stănescu – Poezia „De dragoste”
De dragoste
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrişnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasa
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.
Comentariu literar
Poezia “De dragoste” este inclusă în volumul “În dulcele stil clasic” și a fost publicată în anul 1970.
Poemul se concentrează asupra sensului trăirii “eu numai pentru ea trăiesc” și se apelează la sinecdocă (figură de stil care lărgește sau restrânge sensul unui cuvânt). Ideea centrală a poeziei constă în regăsirea propriei identități.
Sensul supraviețuiește în lupta cu moartea simbolică în lumină “Eu mă înec în lumine” și reușește să restabilească legătura cu “făptura luminii”.
