În istoria țării noastre, ziua de 24 Ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române are o importanță definitorie pentru români. Acest eveniment istoric cunoscut ca Mica Unire s-a petrecut la jumătatea sec. XIX-lea și a reprezentat unificarea Moldovei cu Țara Românească sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Ziua de 24 Ianuarie -Ziua Unirii Principatelor Române reprezentat primul pas esențial pentru constituirea statului național unitar modern.
Unirea Moldovei cu Țara Românească a fost rezultatul unui proces ce s-a început în anul 1848, când cele două principate au ajuns în postura de a se apropia atât din punct de vedere economic cât și cultural. În anul 1848 a avut loc uniunea vamală între cele două principate, sub domniile lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibiescu.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost ales pe 5 ianuarie 1859 domnitorul al Moldovei, mai târziu fiind propus și pentru Țara Românească de către deputatul Vasile Boerescu. Acest eveniment s-a produs pe 24 ianuarie 1859, mai exact a fost ales în unanimitate domn al Țarii Românești – domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
24 Ianuarie – Ziua Unirii – Evenimente istorice ce au condus la înfăptuirea Unirii
Subiectul Unirii Moldovei cu Țara Românească a ajuns o temă de mare importanță după războiul Crimeii (1853 – 1856) atât în interiorul celor două principate cât și înafara lor. Circumstanțele externe erau destul de favorabile, mai exact s-a creat un context destul de avantajos pentru cele două principate în urma înfrângerii Rusiei și a rolului politic căpătat de Franța.
Pe plan extern, un rol crucial l-a avut propaganda unionistă. Pentru înfăptuirea unirii celor două principate, s-au realizat multe activități importante, cu precădere în Franța. Printre acestea, amintim:
- Solicitări în vederea sprijinului către opinia publică străină;
- Aducerea la cunoștința poporului în ceea ce privește demersul politic cu ajutorul publicațiilor “România viitoare” (1850, Paris), “Junimea Română” (1851);
- Aderarea la “Comitetul Central Democratic European”, aflat în Londra;
- Cereri și memorii, invitații către Napoleon al III-lea, împăratul Franței;
- Formarea unui Comitet cu sloganul “Dreptate! Fraternitate! Unitate” la Paris.
Pe plan intern, demersurile unioniste s-au realizat în noua conjuctură generată de prevederile Convenției de la Balta Liman, făcându-se mai multe planuri cu privire la cele două principate. Printre acestea, amintim:
- Formarea Comitetelor pentru unire la Iași și București (1856);
- Publicarea unor articole în “Românul”, “România Literară”;
- Sosirea unor revoluționari pașoptiști de mare seamă în Moldova.
Unirea Principatelor Moldova și Țara Românească în situația geopolitică
Utilizând ca motiv situația religioasă a Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman, în anul 1853 Rusia inițiază cunoscutul “Război al Crimeii” contra Imperiului Otoman, stăpânind Principatele Române.
Situația Europei dictată de Anglia, Franța și Austria era deja orientată către consolidarea mai sigură a Imperiului Otoman. În acest sens, Anglia și Franța au fost în sprijinul Imperiului Otoman împotriva Rusiei, luându-se în calcul și contextul politic al Austriei legat de tema “principatelor dunărene”.
Războiul Crimeei s-a finalizat printr-un armistițiu, cu soluții și propuneri venite din partea puterilor europene. Au fost stabilite discuții la Constantinopol și Paris pentru redactarea tratelor necesare, scopul fiind diminuarea influenței Rusiei atât în Orient cât și la Marea Neagră.
În acel moment, s-a luat în calcul și problema “principatelor dunărene” de către marile puteri europene. Cu toate că Austria nu a luat parte la război, i-a cerut Rusiei retragerea din Principatele Române. Având în vedere noul context politic, Rusia s-a retras și Imperiul Austriac a trimis 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia, făcându-se cunoscută astfel ocuparea de către acesta a Principatelor Române.
Totuși, în politica austriacă s-au manifestat temeri cu privire la reacția românilor și la aspirația acestora la un stat independent. Împăratul Franz Joseph al Austriei era de părere că principatele nu trebuie unite, însă era necesară întărirea independeței lor.
Este important de menționat faptul că unirea celor două principate a fost un demers politic al împăratului Napoleon III-lea, aceasta având ca motive:
- Inițierea unei bariere care să diminueze influența și interesele rusești;
- Forțarea “principiului națiunii” pentru a acapara principiile Congresului de la Viena din anul 1815.
Având acest context geopolitic favorabil și voința poporului celor două principate pentru unificare, se hotărăște inițierea actului de unire.
Adunările Ad-hoc
Deciziile luate prin tratatul de pace de la Paris (1856) priveau :
- intrarea Principatelor Române sub protecția celor șapte puteri europene;
- regândirea legilor importante;
- selectarea Adunărilor ad-hoc ce aveau ca scop transmiterea voinței poporului legat de unirea celor două principate;
- includerea în granițele Moldovei cele trei regiuni din Basarabia – Cahul, Bolgrad și Ismail;
- deplasarea unei Comisii Europene în principate pentru a se discuta despre consolidarea viitoarelor acțiuni ce vizau noua organizație;
- libera circulație pe Dunăre sub controlul străin.
Aceste adunări ad-hoc erau constituite din reprezentanți ai boierimii, ai bisericii și ai țărănimii, unde se discuta despre viitoarele demersuri în ceea ce privește unirea celor două principate.
Alegerea pentru Adunarile ad-hoc a generat multe tensiuni și controverse. Cu toate că, în Țara Românească lucrurile erau așezate, iar reprezentanții opiniei publice sprijinea ideea unirii principatelor, în Moldova stăteau diferit lucrurile.
Reprezentanții Grupării Unioniste
Reprezentanții organizației unioniste printre care Alexandru Ioan Cuza, Anstasie Panu, Mihail Kogălniceanu etc., se confruntau cu refuzul separatiștilor moldoveni, printre care Constache Negruzzi, Nicolae Istrati ce erau împotriva uniunii. Aceștia au luat în calcul posibila decădere a “Iașilor” respectiv a Moldovei, odată cu numirea capitalei la București, fapt ce s-a produs după anul 1861.
Separatiștii moldoveni aveau o susținere venită din partea puterilor antiunioniste (Austria, Turcia) și-au avut câștigul alegerilor pentru Adunările Ad-hoc din Moldova de partea lor, în anul 1857.
Aspirant al tronului Moldovei, Nicolae Vogoride a schimbat listele electorole ale unioniștilor cu cele ale separatiștilor pentru reprezentarea în Divanul ad-hoc, reușind ca numărul celor care nu doreau unire să fie majoritar.
În urma aflării acestui fapt, s-a cerut anularea acestor alegeri. Pentru anularea lor, Napoleon al III-lea este de acord cu unirea parțială a celor două principate, având ulterior, doi domni, inclusiv două Adunări Legislative.
Această decizie a fost adoptată la Conferința de la Paris din anul 1858, unde marile puteri și-au exprimat acordul în ceea ce privește numirea celor două principate ca Principate Unite ale Moldovei și Țării Românești.
După noile alegeri, în anul 1857 s-a realizat întâlnirea Divanului ad-hoc al Moldovei cât și în Valahia, aceștia fiind de acord cu unirea, punând bazele noii alianțe.
Tot în acest an sunt adoptate Rezoluțiile ce aveau la bază:
- respectarea și prețuirea drepturilor Principatelor și a autonomiei în fața Înaltei Porți;
- Unirea celor două principate într-un stat unitat cu denumirea de România;
- Neutralitatea pe întreaga suprafață a Principatelor Române;
- Alegerea unui prinț străin ce făcea parte dintr-o dinastie europeană de seamă;
- Interesele statului erau reprezentate de Adunarea Obștească.
După finalizarea Convenției de la Paris unde s-au discutat toate aspectele unirii celor două principate, a urmat un alt pas important și anume alegerea celor doi domni.
24 Ianuarie – Ziua Unirii – Alegerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza
În anul 1859, în Moldova a fost ales în unanimitate unul dintre reprezentanții unioniști – Alexandru Ioan Cuza.
A fost o decizie la care reprezentanții s-au gândit destul de mult deoarece au fost luate în considerare și consecințele generate de numirea candidatului. Din acest motiv, au oscilat între a-l sprijini pe Grigore Sturdza (fiul domnitorului Mihail Sturza) sau de a alege un candidat din gruparea lor.
Cu doar câteva zile înainte de alegerea domnitorului, reprezentanții grupei unioniste au reușit să înțeleagă și dezavantajele ce presupuneau alegerea lui Sturdza și au luat decizia să propună un alt candidat, mai exact pe comandantul armatei moldovene – colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Deoarece în Convenția semnată în anul 1858 nu era menționată obligația prin care se specifica că domnii aleși în Moldova respectiv în Țara Românească să fie persoane diferite, reprezentanții unioniști au luat hotărârea ca alesul să fie unul singur, ce va reprezenta ambele principate.
Într-o întâlnire secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, propunere ce a fost acceptată în totalitate. Acesta a fost pasul crucial pentru realizarea Unirii Principatelor Române.
Despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza
- Domnitorul s-a născut în anul în anul 1820, într-o familie tradițională de boieri din Moldova;
- Alexandru Ioan Cuza a avut parte de o educație desăvârșită și a ajuns ofițer în armata moldovenilor, devenind în cele din urmă colonel;
- În anul 1844, se căsătorește cu Elena Rosetti, familia ei fiind înrudită cu familiile boierești de mare importanță în acea perioadă – neamul Cantacuzinilor și al Sturdzeștilor;
- Întreaga viață s-a dedicat carierei politice fiind susținătorul unirii Moldovei cu Țara Românească;
- Ca rezultat al împrejurărilor politice și al înțelegerii dintre grupările majoritare, Alexandru Ioan Cuza este ales domn atât în Moldova (17 Ianuarie 1859) cât și în Țara Românească (5 Februarie 1859);
- Conducerea domnitorului a avut la bază aspirația de a ajunge la nivelul Occidentului, însă toate acțiunile sale au fost întâmpinate de forțele conservatoare ce au opus rezistență;
- Cu toate că domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost de scurtă durată 1859 – 1866, rămâne totuși perioada cu cea mai mare însemnătate deoarece s-au pus bazele României moderne.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
După înfăptuirea unirii, atât domnitorul Alexandru Ioan Cuza cât și unul dintre colaboratorii lui, Mihail Kogălniceanu pun bazele unor noi reforme importante pentru România modernă. Printre cele mai importante realizări, amintim:
„Secularizarea averilor mănăstirești”
- a fost o lege adoptată în anul 1863 prin care toate proprietățile sub numele bisericilor și mănăstirilor erau trecute în custodia țării;
- Aceste proprietăți aduceau venituri impresionante pe care călugării străini îi foloseau după bunul plac fără să implice autoriățile și fără a genera foloase pentru români;
- Domnitorul a solicitat un control riguros al gestiunii mănăstărilor, prilej prin care au fost descoperite multe nereguli în utilizarea cu folos al fondurilor;
- Cu ajutorul acestei măsuri, au fost trecute în custodia țării 75 de mănăstiri atât din Moldova cât și din Țara Românească, mănăstiri ce dețineau numeroase moșii și pământuri.
“Reforma agrară”
- a fost cea mai de seamă reformă din istoria țării noastre, fiind adoptată în anul 1864, fapt ce a condus la impulsionarea dezvoltării capitalismului;
- Mai mult de 400.000 de familii de țărani au primit loturi de teren și aproximativ 60.000 de țărani li s-au acordat suprafețe pentru locuință;
- Cei care au primit pământ implicit au ajuns să contribuie la bugetul țării, generând în acest mod o extindere a bazei de impozitare.
“Reforma fiscală”
- S-a luat decizia aplicării unui impozit personal și al unui fond pentru drumuri;
- S-a dorit ca statul român să dețină un sistem fiscal bazat pe principii moderne.
“Reforma învățământului”
- În decembrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza face cunoscută legea asupra instrucțiunii a principatelor, măsură cu ajutorul căreia organiza sistemul de învățământ;
- Principiul ce a stat la baza acestei măsuri a fost reprezentat de obligativitatea și gratuitatea învățământului primar;
- Învățământul public includea învățământul primar, secundar și superior;
- Învățământul elementar s-a declarat obligatoriu pentru cei cu vârsta între 8 – 12 ani;
- Legea acorda sancțiuni părinților ce nu își trimiteau copii la școală.
De asemenea, au fost create sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza:
- Legea contabilității;
- Codul Penal;
- Consiliul de Stat;
- Școala Națională de Arte Frumoase – Instituție de Învățământ Superior (în prezent, Universitatea Națională de Arte București);
- Școală de Medicină Veterinară;
- Prima linie de cale ferată din țară – Lungimea căii ferate fiind de 70 de kilometri;
- Spitalul “Noul Pantelimon” – s-a hotărât construirea spitalului pe un teren donat de un domn al Moldovei -Grigore Ghica, pământ numit în acea perioadă “Noul Pantelimon”.
24 Ianuarie – Ziua Unirii – Acceptarea internațională a Unirii Principatelor Române
Documentul istoric din data de 24 ianuarie 1859 a însemnat primul pas în constituirea statului național unitar. Sub amprenta voinței populare, alegerea ca domn al lui Alexandru Ioan Cuza a condus la dezvoltarea statului român modern.
Odată realizată unirea, obiectivul principal era recunoașterea acestui fapt de către marile puteri. Fără a aștepta confirmări internaționale, domnitorul a început unificarea statului prin acțiuni ce aveau ca scop reducerea consecințelor menționate prin Convenția de la Paris.
S-a început cu unificarea armatei, sub aceeași autoritate militară – generalul Ion Emanoil Florescu. Ulterior, s-au înființat comisii speciale pentru a elabora și promulga legi.
În anul 1861, voința domnitorului Alexandru Ioan Cuza și răspunsul pozitiv al majorității marilor puterilor au făcut ca în urma Conferinței de la Constantinopol, s-a emis un nou decret prin care unirea era admisă și recunoscută.
Prin acceptarea Unirii Principatelor, crearea primului Parlament și a guvernului unic împreună cu reformele adoptate, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a reușit să pună baza dezvoltării statului român modern.
În anul 1866, în baza Constituției, Principatele Române Unite devin în mod oficial România. Ulterior, la 1 decembrie 1918 are loc Marea Unire, devenindu-se astfel actualul stat.
