Recent am avut surpriza de a descoperi la Giurgiu, într-un apartament la doar o aruncătură de băț de redacția noastră din centrul Municipiului, un copil minune care, la numai 12 ani, se pregătește să editeze cărți, renunțând la butonat telefonul mobil sau tableta în favoarea cărților despre călătorii, sau a emisiunilor de știință și mari descoperiri de pe canalele TV Discovery sau History.
El se numește David Țepurică. Da, probabil că ați ghicit, David este fiul fostului șef al Direcției Antidrog de la Giurgiu, Costel Țepurică și nepot al unei personalități care, din păcate, a fost nemeritat dată uitării, d-nei Maria Țepurică, fosta directoare a serelor de flori pe vremea când acestea reușeau să transforme în fiecare an parcurile, Centrul municipiului și străzile de acces ale orașului în adevărate grădini. O vreme când primăverile la Giurgiu miroseau a frezii, iar odată cu venirea sezonului cald, a parfum de trandafiri.
Cu acest copil minune, David Țepurică, apărut parcă dintr-o altă lume, am purtat un dialog care, vă mărturisesc cu sinceritate, a fost extrem de dificil pentru mine, cât timp eram obligat să accept faptul că puștiul din fața mea, ce îmi răspundea cu atâta maturitate la fiecare întrebare, are numai 12 ani.
Pentru început am dorit să aflu când a descoperit David pasiunea pentru scris, pentru lectură, când s-a lăsat sedus de gustul dulce –amar al studiului…
– Cred că pe la 9 ani – mi-a răspuns David, după o clipă de răgaz de care se agățase cu scopul evident de a-i oferi timpul necesar pentru a răsfoi paginile cu amintiri, cuprinse în căpușorul acela încadrat de o tunsoare ce-i punea în valoare liniile rotunde ale feței…- Eram foarte curios…de aceea am început să învăț tot mai mult, și încet, încet școala a început să îmi placă. Nu pot să spun însă că mi-a plăcut din prima zi. Am priceput totuși că era vorba de ceva obligatoriu, pe care trebuia, toată lumea, să o aibă la bază. Am început clasa zero la școala nr. 4, apoi clasa I-a, la nr. 7, dar pentru că nu mi-a plăcut învățătoarea, m-am mutat înapoi la nr. 4 – mi-a precizat David cu un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii.
Și uite așa, încă din clasa zero, mi-am dorit să găsesc un cadru didactic care să îmi placă, și în cele din urmă am găsit unul care m-a încurajat să scriu și să învăț…Este vorba despre Iulia Vasile, care mi-a spus din prima clipă că am talent la literatură, și am ascultat-o! Am început să citesc cărți…cărți simple prima dată. Apoi am început să trec la ceva mai greu, la cărți cu idei. M-au impresionat unii autori care aveau formulări foarte frumoase, și mi-am spus: ”- Dacă ei pot să facă asta, pot și eu!” Așa că m-am hotărât să fac la fel. Și asta am făcut… Oarecum i-am copiat, păstrându-mi însă originalitatea…- îmi mai spunea David cu gravitate în glăsciorul acela jucăuș, nepervertit încă de vicii…
Mi-a plăcut Limba Română, de când mă știu… și acum îmi place foarte mult. Astăzi o am pe Monica Diana Avram la limba română, o profesoară foarte bună. Facem multe recapitulări, teste, ne ajută foarte mult, este și foarte serioasă – conchide geniul din fața mea, cu o evidentă tentă protectoare la adresa dascălului căruia, era limpede că îi devenise fan.
Încă nu am un autor preferat… Roald Dahl ar putea fi autorul meu preferat. Un autor care scrie atât literatură pentru copii cât și pentru adulți… Are cărți foarte bune…
Dorind să îl provoc la comentarii, l-am întrebat ce părere are despre generația sa, despre lipsa tot mai accentuată a apetitului lor pentru lectură, și nu în ultimul rând dorind să știu cum răspund cei de vârsta lor la pretenția noastră de a învăța măcar să scrie, să citească și să vorbească bine limba română.
După ce m-a țintuit cu privirea de parcă ar fi încercat să citească pe mine ca de pe un prompter tv, David mi-a spus: – Înainte, lumea era mai educată, dar acum, pentru că nici școala nu mai este obligatorie, toată lumea face pur și simplu ce vrea. Unii mai învață, alții vin la școală doar ca să se afle în treabă…Înainte oamenii mai citeau… Poate pentru că nici nu prea aveau ce să facă. Știu de la bunici, de la părinți, dar am urmărit și documentare legate de sistemul de învățământ din perioada comunistă… un sistem cu multă disciplină și educație. Acum, oricine vrea poate deveni profesor, chiar și cu nota 1 la examen. Este de neînchipuit, față de anii aceia, când profesorii se luptau să fie cât mai buni.
O astfel de analiză critică și argumentată nu numai că m-a paralizat pentru câteva clipe, dar m-a și obbligat să merg mai departe cu sensul întrebării. Iată de ce l-am rugat să îmi spună ce ar introduce el în sistemul de învățământ dacă, prin absurd, s-ar ține cont de părerea sa.
– Sunt multe… În primul rând poate că acest învățământ ar fi bine să devină obligatoriu. Dar aici mai este vorba și despre faptul că mulți au o condiție de trai mai modestă… Astfel, o parte dintre cei ce vin la școală, vin pur și simplu cu burta goală… Aș decide ca elevii să aibă materiile pe care vor să le studieze, nu să învețe de toate, la grămadă.
Mai concret, l-am întrebat ce materii ar trebui să devină opționale…
– Sunt multe inutile, aș putea să spun asta despre Latină, care se vorbea demult… e o limbă moartă… Sunt însă și materii care îmi plac foarte mult, dar nu îmi plac profesorii ce le predau…preciza David cu o oarece reținere ce mi s-a părut justificată, știind cât de ranchiunoși sunt unii dintre aceștia atunci când se vorbește de ei, nicidecum la superlativ.
În sfârșit, ideea formulată de David era clară: Cei de vârsta lui tânjesc să meargă cu plăcere la școală, nicidecum să învețe doar pentru a face pe plac părinților.
Vrem să vedem că profesorul își dă silința – îmi mai spunea cu o oarece revoltă, David, frământându-și mâinile. Avem materii care ne plac, dar și profesori care pur și simplu nu știu cum să ne predea, să ne explice… Așa că, în final nu înțelegem nimic! Multe se fac ”pe repede înainte”, și ne este greu.
David Țepurică nu iubește doar lectura și scrisul, ci și sportul. El joacă baschet la o echipă locală de juniori.
-Fac baschet de 5 ani… Mi-a plăcut încă de mic sportul. Am făcut și tenis, însă nu prea m-a atras… am făcut și înot, dar baschetul a rămas preferatul meu …m-a dezvoltat, m-a învățat să lucrez în echipă, să colaborez cu coechipierii, să îi înțeleg. Sportul te dezvoltă, dar te și educă. Fac parte, probabil că știți asta, din echipa juniorilor de la CSS Giurgiu, antrenor Cristian Nicolae și Alin Bărbulescu. Niște antrenori extraordinari, după părerea mea. Sunt la juniori III, care înseamnă copii născuți în anii 2006 – 2007.
Au existat chiar și rezultate…Am participat de exemplu la Cupa „Gheorghe Bivolaru” 2016, unde am luat locul I, ba chiar și la un turneu național, calificați în primii 20 din țară în 2016. În 2018 performanțele obținute au fost la fel de bune. În 2019 am continuat seria de rezultate bune.., ne mai spunea David, surprinzându-i în ochi licărirea de satisfacție a victoriei.
David nu este, cum s-ar crede, deloc un copil răsfățat. Asta nu pentru că nu este singur la părinți, ci în primul rând pentru că și-a impus o anume conduită de viață, un anume comportament față de cei din jur. Ba chiar față de părinții săi. Sunt reguli la care ține cu strictețe, mai ceva ca un om mare. Onest, el nu uită să recunoască meritul fratelui său în educația sa.
Am un frate mai mare. Îl cheamă Albert … El a avut un rol important în evoluția mea. În primul rând în ceea ce privește limba germană, la care mă ajută de fiecare dată când îi cer asta. Cred că așa ați înțeles că pe lângă baschet eu mai fac și meditații la germană, o materie care mă ajută oarecum. Învăț Germana nu ca pe un moft ci pentru că îmi place. Într-a cincea nu prea mă atrăgea, dar apoi, după mai multe ore de curs, am început să o înțeleg mai bine. Este o limbă grea, pe care nu o vorbește multă lume. Cu siguranță îmi va fi de folos, pe lângă engleză și franceză, să mai cunosc încă o limbă străină.
Drăcușorul ce tocmai mi se tolănise pe un nor de gânduri nu mi-a dat pace până nu l-am întrebat dacă s-a gândit vreodată că ar putea să plece din țară și să se stabilească în altă parte, deși în sinea mea eram conștient că era o întrebare nelalocul ei pentru vârsta pe care David o posedă în prezent.
Nu pot spune foarte multe despre ce îmi poate rezerva viitorul – mi-a răspuns David, privind undeva în gol de parcă totul era scris acolo, ca într-o carte…de parcă acolo se derula ca într-un film tot ceea ce urma să se întâmple cu el. – Da, în străinătate sunt școli mai bune decât la noi în țară, este adevărat, dar nu știu… aici am familia, aici am antrenamentele, aici am colegii, prietenii…Sunt lucruri care mă leagă, nu pot pleca așa, oricum, fără toate astea, în străinătate. Nu știu ce să vă spun… nu cred că aș pleca. Dacă ei (n.red. – părinții) ar opta pentru a pleca, poate m-aș adapta. Greu, dar n-aș avea cum să dau înapoi… Adevărul este că eu mă despart greu de trecut…Aici am prieteni foarte buni, acolo nu cred că mi-aș putea face prea mulți prieteni, mai ales că sunt român, un lucru nu prea apreciat de străini…Dacă ei ( n.red. – părinții) vor dori aasta foarte mult, probabil că voi pleca, dar deocamdată nu cred că acest lucru se va întâmpla prea curând…
Ce nu v-am spus încă, deși am ajuns la finalul dialogului meu cu David, este faptul că micuțul David tocmai se pregătește să editeze primul său volum de scrieri. Este vorba despre un ”Ghid” de bune practici ”la” și ”în” școală. Un Ghid de reguli de comportament și atitudine, dedicat elevilor care doresc să fie percepuți pozitiv, oricând și în orice împrejurare. Un Ghid pe care ar dori, așa cum îmi mărturisea, să-l dăruiască în primul rând colegilor și educatorilor săi, și nu în ultimul rând prietenilor săi de copilărie.
Ghidul este un fel de încălzire pentru mine, un fel de joc de glezne, dacă îi pot spune așa…Până la sfârșitul anului mai am câteva proiecte în plan. Ba chiar profesoara mea m-a întrebat dacă într-o zi aș putea să scriu o carte despre toată activitatea dânsei de până acum…E un lucru care m-a onorat și totodată m-a ambiționat. Mai am însă și alte lucruri pe care le voi trece pe hârtie, în următoarea perioadă, dar despre toate astea vă voi vorbi altă dată. Va fi sper o surpriză la fel de frumoasă ca cea pe care mi-ați făcut-o dumneavoastră mie invitându-mă să apar cu acest dialog în ziarul ”Jurnal giurgiuvean”… Și pentru că îmi plac despărțirile pline de happy–end, de optimism vă spun LA REVEDERE!
La plecare David mi-a întins bărbătește mâna sa mică și caldă, de parcă el ar fi fost gazda discuției, rugându-mă să îi îndemn de fiecare dată, când am ocazia, pe toți tinerii de vârsta lui, să citească și să scrie… Vor vedea cât de plăcut este să cheltuiască timpul în felul acesta – a mai spus copilul minune ce locuiește pe scara unui bloc din imediata vecinătate a redacției cotidianului nostru, copil ce ne-a redat într-o oarecare măsură speranța în privința celor ce ne-ar putea gestiona mâine, bătrânețile.
(Florian Tincu)
