Mihail Kogălniceanu, fermier de Mangalia. Episodul 8 din serialul ”Municipiul Mangalia la 25 de ani”, semnat de Aurelia Lăpușan.
Artizanul Dobrogei moderne, Mihail Kogălniceanu, a fost unul dintre proprietarii de terenuri din zonă. Cumpărase multe hectare de pământ la Techirghiol, Murfatlar, Tuzla, dar şi la Ilanlîk şi Ghelingic, lângă Mangalia. El este fondatorul satului Doi Mai.
Din păcate, exemplul personal pe care vroia să‑l dea marilor moşieri din România, de a veni în Dobrogea abia revenită la ţară, şi de a investi în afaceri imobiliare, l‑a lăsat sărac şi plin de datorii. Printr-un testament, anulat spre sfârşitul vieţii, şi‑a exprimat chiar dorinţa de a fi îngropat în pământul etern românesc al Dobrogei.
Cu aceleaşi gânduri a ridicat la Tuzla o capelă, unde la data de 6 septembrie 1884, când împlinea 67 ani, dădea ordin să fie scrijelite pe pisania de interior cuvintele: ”Eu, Mihail Kogălniceanu, fiul întâi născut al marelui vornic de Moldavia, Ilie Kogălniceanu, după 46 ani de viaţă şi lupte politice, retrasu-m-am şi datu-mi-am un meritat repaos în vechea posesiune a lui Traian împăratul pe pământul bătrânei Dobroge.(…) Aici, în amintirea marilor evenimente din 1877 şi 1878, la care am participat şi eu ca ministru de externe, ridicat-am la moşia mea, de curând întrupată: capul Tuzla pe Marea Neagră, această biserică împodobită cu fragmente din antica Mitropolie a Constanţei, aşezând‑o sub patronajul etern amintitor al repausatei mele mume Ecaterina Stavilă şi al soţiei mele, Ecaterina, născută Jora”.
Din păcate, averea din Dobrogea a marelui român a fost scoasă la vânzare silită, cămătarii au instigat presa, adversarii politici şi-au făcut o glorie din a distruge imaginea postumă a lui Mihai Kogălniceanu.
Propunerea ca un sat să poarte numele Doi Mai aparţine ziarului Adunarea naţională din 21 septembrie 1869, alături de care alte comune trebuiau să se numească Kogălniceni şi Libertatea. În felul acesta se omagia data de 2 mai 1864, când se înfăptuise sub lovitură de stat reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ţesută inteligent de M. Kogălniceanu. Pe plan extern, momentul deschisese calea consolidării autonomiei firavului stat român.
La data aceea, de administraţia Mangaliei depindea şi cătunul Doi Mai, aflat la 4 km spre sud de oraş, pe drumul ce ducea la Ilanlik; era un sat compus din scropiţi aduşi din Bucureşti, Iaşi şi Galaţi şi stabiliţi aici de Mihail Kogălniceanu, fondatorul satului.
”Satul Două Mai — întemeiat de marele Kogălnicenau cu muscali din Bucureşti,- ori plugari din cutare sat nemţesc, scria H.Sanielevici, fac agricultura cea mai raţională şi mai prosperă: ară de vreme şi adânc, cu cai voinici a căror rasă o îmbunătăţesc cumpărând armăsari percheroni de câte două mii de lei; seamănă, seceră, treieră cu maşina; lasă pământul să se odihnească; cultivă pentru trebuinţele lor zarzavat şi nutreţ artificial, au, în grajduri simple dar curate, vite de rasă, foarte bine îngrijite; trăiesc confortabil în case destul de încăpătoare, cu mobile bune, cu perne de puf, cu baie de aburi, mănâncă bine, se îmbracă simplu dar îngrijit şi trăiesc după toate regulile igienei”.[1]
Savantul antropolog elveţian Eugene Pittard, care a vizitat Dobrogea, la 1900, consemna şi el că Mangalia este un orăşel amorţit, cu vreo mie două sute de locuitori, împărţit în patru cartiere principale: turcesc la sud, lângă el cel tătar, în spate ţiganii musulmani, iar în apropierea mării cartierul românesc. Imamul moscheii Esmahan l‑a invitat pe călătorul elveţian în minaret.[2]
În schimb, în satul Doi Mai i‑a cunoscut pe lipovenii din secta scopiţilor. Aceşti oameni ”execută a la lettre preceptul biblic: dacă un ochi te stinghereşte, scoate‑l şi aruncă‑l în ghenă ». Toţi sunt mutilaţi de bună voie. Şeful poliţiei din Mangalia îl asigurase pe savant că nu există nici o plângere împotriva lor, că sunt paşnici şi cinstiţi, că şi-au construit case solide şi se ocupă cu agricultura, nu beau, nu fumau.[3]
Organizaţia fusese fondată în anul 1772. Cu toată vigilenţa guvernului rus, sectarii se înmulţeau de la an la an. La 1900 existau aceşti scopiţi nu numai în aşezămintele ruseşti, ci şi în teritorii ale României. Scopiţii mâncau numai ouă, lapte şi peşte. Nu beau alcool, pentru ca să nu li se aprindă corpul şi să nu se deştepte pasiunea.
« Doctrina lui Selivanov este împotriva dragostei trupeşti, motivându-se că fenomenul scopirii nu extermină poftele naturale: sunt dovezi sigure că şi scopiţii s‑ar putea făli în realitate că nu bat la uşa iadului, chiar şi după ce au azvârlit de la sine cheia lui”, scria monografistul Marin Ionescu Dobrogianu.
În Dobrogea, sub administraţia turcească, scopiţii erau prigoniţi, acceptaţi fiind numai cei angajaţi la paza haremurilor. În judeţul Tulcea, la Sulina, se găseau, în anul 1900, doar 19 familii, iar în judeţul Constanţa, satul Doi Mai pare compus numai din scopiţi veniţi din Bucureşti, Galaţi şi Iaşi.[4]
Mai târziu, Ioan Duployen, unul dintre cei mai prolifici ziarişti locali, într‑o cărticică de buzunar numită “Note de drumeţie prin Dobrogea”, descrie satul Doi Mai având ”case curat zugrăvite, curţi îngrijite, cu împrejmuiri de şipci, mai toate boite în verde. La porţi, pe bănci de lemn — la toate porţile curţilor sunt fixate bănci — stau la soare oameni spâni cu toţii, înalţi şi spătoşi. Cei mai tineri cu obrajii de copil, cei mai în vârstă cu pielea feţei încreţită în mii de riduri ca o foaie de hârtie pe care ai despărţit‑o după ce ai făcut‑o mai întâi ghemotoc în mâini. Câte trei, patru sau cinci inşi pe o laviţă, scapeţii stau nemişcaţi şi tăcuţi ca nişte stane de piatră, privind cu ochii ficşi în gol, fără să clipească măcar din gene, fără să vorbească între ei, meditând cu gândul duşi la cine ştie ce mistică a sectei lor. Un lucru pare ciudat în “Doi Mai”. Şoseaua ce taie satul în două e lungă de vreo trei kilometri. Ea trece prin mijlocul celor două şiruri de gospodării curate, îngrijite cu meticulositate. Bărbaţii stau pe la porţile curţilor şi aşa i‑am văzut totdeauna şi dimineaţa, şi la amiază, şi în amurg, ori de câte ori am trecut pe acolo. Copii n‑am întâlnit ca în alte sate, jucându-se în colbul şoselei, agitând mâinile, chiuind la trecerea automobilelor sau, mai mult, în joacă decât în răutate, aruncând cu pietre în urma maşinii. Femei de asemenea nu am zărit pe nicăieri cât am străbătut şoseaua satului. Curţile goale şi tăcute fixează persistent pe buze şi în minte inevitabla întrebare: Cine îngrijeşte cu atâta drag de ordine şi curăţenie toate gospodăriile acestea? Bărbaţii stau la porţi, copii nu sunt în sat, iar femeile sunt nevăzute. Sat de celibatari?”[5]
în 1890, în Cameră, M. Kogălniceanu ceruse pentru locuitorii Dobrogei o scutire de amendare către stat. Dorind să arate întregii ţări că slujeşte legile generale şi nu interesul său solicita, în plenul şedinţei, ca legea la care se referea să nu se aplice în cazul a doi proprietari din Dobrogea: pentru el, proprietar la Constanța, Lazu, Mangalia și Techirghiol şi pentru fiul său, Vasile, care îşi construise o casă frumoasă la Murfatlar.
”Am muncit şi cu grele suferinţe am izbutit a da ţării mele moşiile mănăstireşti greceşti, emancipând astfel a patra parte a pământului românesc din mâinele străinilor. Am lucrat mult pentru emanciparea muncii ţăranilor, am dat deplină încredere în guvernământul şi simţul de dreptate al guvernului şi naţiunii mele, spre a spera, ba chiar spre a fi încredinţat că va ierta fiilor mei şi nepotului meu darea de pământ ce se mai datoreşte pentru pământurile stăpânite de familia mea în Dobrogea”.
Bibliografie:
[1] Sanielevici, H.Icoane fugare.Documente omeneşti.Bucureşti, SOCEC &Co, societate anonimă, 1921,p.42
[2] Cioroiu, Constantin, Călători străini la Pontul Euxin,Bucureşti, Editura Sport turism,1984, p 190
[3] Cioroiu, C.Călători străini la Pontul Euxin, Editura sport-turism, 1984, p.105
[4] Ionescu, Dobrogianu, Marin, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti, SOCECU, 1904, p.201
[5] Duployen, Ioan, Note de drumeţie prin Dobrogea, Editura Răsăritul, Tip. Moderna, Constanţa, f.a.(1940), p.5–6.
(Text prelucrat și adnotat de autori — Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, din lucrarea ”MANGALIA 100 DE REPERE”, Editura Next Book, Constanța, 2018).
MN: Întregul serial ”Municipiul Mangalia, 25 de ani în 25 de episoade”, poate fi vizionat la rubrica aniversară a cotidianului online Mangalia News.
Cititorii care doresc să-și procure monografia ”MANGALIA 100 DE REPERE”, de Aurelia Lăpușan și Ștefan Lăpușan, sunt invitați să ne scrie pe adresa redacției: [email protected]
Mangalia News, Sâmbătă, 14.03.2020.
The post Mihail Kogălniceanu, fermier de Mangalia. Episodul 8 din serialul ”Municipiul Mangalia la 25 de ani”, semnat de Aurelia Lăpușan appeared first on Mangalia News.
