La fiecare persoană diagnosticată cu diabet mai există încă una care nu ştie că are boala, atrag atenţia medici specialişti. Cu ceva timp înainte să se instaleze diabetul, însă, există semne prin care organismul ne „anunţă“ că lucrurile tind să ia o întorsătură nedorită şi că urmează să ne îmbolnăvim dacă nu luăm măsurile potrivite. Medicul Doru Negru defineşte semnele prediabetului şi diabezitatea, termeni de curând intraţi în vocabularul tot mai multor specialişti.
„Weekend Adevărul“: Ce înseamnă prediabet şi care sunt semnele care ne anunţă că suntem predispuşi la această afecţiune?
Dr. Doru Negru: Prediabetul este o „entitate“, hai să-i spunem aşa, care ne anunţă că individul s-ar putea să facă un pic de diabet. Uneori i se spune şi diabezitate, ca să inventăm termeni noi. Este cam acelaşi lucru. Ce înseamnă? Înseamnă că omul are „ceva bube“ pe dosar. Adică, pe undeva, prin antecedentele lui, printre rudele de sânge sunt persoane care au diabet, diabetul agregându-se, adeseori, familial. Asta înseamnă că acea persoană este mai durdulie, are burtică. Asta înseamnă că are şi o tensiune un pic la limită, are, probabil şi posibil, şi grăsimile un pic crescute în sânge – grăsimi însemnând colesterol şi, mai ales, trigliceride. În ultimă instanţă, prediabetul acesta, să-i zicem, înseamnă intoxicaţie cronică voluntară cu mâncare la un sedentar. Şi ca să fim cinstiţi, aceasta este boala noastră, a tuturor. În regnul animal din care facem parte, saţietatea este o excepţie, iar foamea este normală. Noi, de când ne-am născut, trăim în anormalitate. Habar n-avem ce este aceea foame.
Cel mai mare păcat al nostru este că mâncăm mult?
Nu, deşi mâncăm mult, că aşa ne-a învăţat mama: „papă tot ca să te faci mare“. Păcatul nostru cel mare este că nu alergăm destul. În condiţiile în care, pentru animalul numit om, aşa cum a hotărât mama-natură sau bunul Dumnezeu când ne-a făcut vânători-culegători, efortul fizic normal nu-l fac decât sportivii de performanţă care aleargă 40 de kilometri pe zi. Şi lumea spune: „Dar eu nu pot să alerg 40 de kilometri“, „N-am timp, n-am vreme, mă doare spatele, mă dor genunchii“. Şi atunci întrebarea e: dacă nu alergăm atât, de ce mâncăm? Cine ne sileşte? Societatea osândeşte băutura, drogurile, dar nu mâncarea. Pentru că, fără băutură, fără droguri, fără ţigări se poate trăi. Fără mâncare, nu. Şi atunci întrebarea vine: bine, şi cât să mănânc? Păi, cât alergi sau mai puţin decât alergi. Pentru că ne-am îngrăşat cu toţii. Pentru că, în bilanţul contabil între cât mâncăm şi cât alergăm, predomină cât mâncăm.
Cea mai păguboasă măsură: cura de slăbire
Cei care stau toată ziua la birou şi fac mai puţin efort cât trebuie să mănânce?
Aici e greu. Pentru că de alergat va trebui să alergăm. În condiţiile în care toată ziua stăm în fund pe scaun, trebuie să găsim măcar o jumătate de oră în care să facem mişcare. Pentru că, altfel, organismul nostru pierde muşchi Acesta se atrofiază. Grăsimea nu dispare. Prin nemâncare, organismul nostru declanşează o mulţime de mecanisme de economisire a energiei – de milioane de ani s-au dezvoltat 42 de mecanisme de economisit energia, dar nu avem decât un singur mecanism de a o risipi: efortul fizic. Pe care nu-l facem. Şi când vedem că ne-am îngrăşat, facem cel mai păgubos lucru cu putinţă: tragem o cură de slăbire. Ce înseamnă asta? Mănânc mai rar şi mai puţin. Păi, organismul nostru ştie să facă faţă la asta. Noi nu ştim. În momentul în care mâncăm mai rar sau mai puţin, organismul bagă de seamă că nu primeşte şi declanşează mecanismele de economisire. Face aceeaşi treabă, cu mai puţin consum de energie. Când mâncăm, el nu-şi creşte turaţia motorului. Merge cu turaţie redusă şi tot ce este în plus depozitează. Mâncăm şi mai rar şi mai puţin? Organismul mai dă un pas înapoi. Când mâncăm, tot ce-i în plus depozitează. Gândiţi-vă că are 42 de paşi de făcut înapoi.
De ce ziceţi că e păguboasă dieta?
Pentru că, dacă nu mănânci deloc, organismul nu va apela niciodată la grăsime. El va distruge muşchiul. Şi păstrează grăsimea, pentru că el aşa ştie. Au supravieţuit numai cei care au ştiut să păstreze masa grasă. Când mâncăm, el nu reface masa musculară: pune grăsime. Asta este baza fenomenului yo-yo – când pierdem un kilogram şi câştigăm două. Pierdem un kilogram de muşchi şi câştigăm două de grăsime. Iar ţesutul gras este cel mai mare mâncător de insulină. Insulina este hormonul care face să coboare zahărul din sânge. Prin lipsa ei absolută sau relativă determină apariţia diabetului. Şi atunci, dacă ţesutul gras este mare, consumul de insulină este şi el mare. Producţia de insulină va fi excesivă şi „fabrica de insulină“, dacă nu e cea mai bună cu putinţă – apropo de ce spuneam mai devreme cu „bubele pe dosar“ – şi dacă este suprasolicitată, nu mai face faţă. Insulina nu mai este suficientă şi începe să crească glicemia. Cam aici e povestea cu prediabetul.
Glicemia maximă admisă ca normală
Unde este graniţa între prediabet şi diabet?
Sunt chestiuni strict statistice. În urmă cu mai bine de 20 de ani, savanţii americani şi celebrii cercetători britanici au băgat de seamă, studiind celula beta secretorie a pancreasului că, în momentul în care e supusă la diferite concentraţii de glucoză, când glucoza ajungea la 99 de miligrame la sută, această celulă beta secretorie intra în agitaţie şi începea să producă din belşug. Şi atunci, oamenii au avut dovada clară, ştiinţifică, prin măsurarea glicemiei la un milion de oameni, că glicemia maximă admisă ca normală ar trebui să fie 100 de milligrame la sută, nu 120, cum se credea. Când să publice toată treaba asta, şi-au vârât politicienii nasul şi au spus: „Păi voi vreţi ca jumătate din populaţia SUA să aibă diabet?“. Şi atunci, măgăreşte, s-a „căzut la pace“: nici ca voi, 100, nici ca noi 120. Şi, de vreo 20 de ani, glicemia maximă admisă ca normală este 110.
Şi peste 110?
Între 110 şi 126 de miligrame la sută este zona de tranziţie, e „pe fâşie“. Nici în partea diabetului, care înseamnă peste 126 de miligrame la sută, nici în partea normalului, care ar fi sub 110. Deci, zona aceea este zona prediabetului.
Revenind la factorii care predispun la diabet, care sunt, în afară de alimentaţie?
În primul rând, este vorba de „materialul clientului“. Factorul genetic este absolut important. Putem să nu-l cunoaştem, dar el există. E ca-n povestea aceea cu ursitoarele care vin la capul patului şi spun: „copilul acesta va face diabet“. Şi el va face sau nu.
Când faci diabet?
În funcţie de cum tragi de „materialul clientului“. Dacă materialul e bun şi tragi de el, ţine. Dacă materialul e prost, dar nu tragi de el, ţine. Dar, dacă materialul nu e bun şi mai şi tragi de el, evident că, la un moment dat, pârâie şi se rupe. Şi atunci, dacă ai rude cu diabet, dacă glicemia este undeva pe la 100, dacă mai eşti şi sedentar, dacă ţi-ai lăsat şi un piculeţ de burtă, dacă şi tensiunea e un pic crescută – şi adeseori, când e omul mai plinuţ şi mai sedentar, începe să-i crească şi tensiunea – şi grăsimile crescute în sânge, riscul creşte proporţional.
Stresul este un factor care contribuie la apariţia diabetului?
Absolut! Dar ce înseamnă stres? Stresul este răspunsul la un factor neobişnuit. Stres în lumea animală înseamnă pericol vital. Pentru noi, stresul e cam aşa: dacă sunt şef, stau în fund pe scaun şi strig la subaltern, dacă sunt subaltern, îl las să strige până când îi trece. Organismul se pregăteşte pentru un efort fizic intens (n.r. – în mod normal, se activează mecanismul luptă sau fugi), scoate glucoză de oriunde şi o aruncă în sânge, îşi creşte şi tensiunea ca să facă faţă unui efort fizic intens pe care noi nu-l facem. Şi atunci, evident că stresul creşte mult mai mult glicemia decât o creşte mâncarea. Dar la stres nu putem umbla.
„Dacă glicemia sare de 100 trebuie să-ţi dea de gândit“
Există analize care arată că persoana se poate confrunta cu diabetul?
Cele mai citite articole
Nu există o analiză în urma căreia să spui: acesta va face sau nu va face diabet. S-au găsit câteva gene responsabile, dar analizele sunt îngrozitor de scumpe şi nu-ţi vor spune cu certitudine dacă vei face sau nu diabet, pentru că gena se poate manifesta sau nu. Doar măsurarea glicemiei este o analiză care indică problema. Dacă sare de 100, trebuie să te gândeşti: oare nu cumva pândeşte un diabet, undeva la colţ? Şi atunci se face testul de toleranţă la glucoză, o investigaţie care arată câţi muşchi are organismul nostru să se dezdulcească după o cantitate de zahăr cu care nu este obişnuit.
Ce înseamnă testul acesta?
Se recoltează o glicemie dimineaţa, pe nemâncate, pacientul bea apoi 75 de grame de glucoză într-un pahar cu apă şi după două ore se mai recoltează o dată glicemia. 75 de grame de glucoză este echivalent cu două prăjituri şi o felie de tort. Cine Dumnezeu mănâncă atât odată? În funcţie de curba glicemică, pacienţii se împart în mai multe categorii: au diabet, n-au diabet sau îi pândeşte diabetul la primul sau la al doilea colţ de stradă. Şi cum spuneam, poate „îi punem o piedică“ să nu mai ajungă la colţul acela de stradă.
„Când omul află că are diabet, intră în depresie“
Revenind la ce spuneaţi cu „materialul clientului“. Ce factori putem să controlăm?
Alimentaţia putem s-o controlăm fără discuţie. Dar problema e că atunci când omul vine la mine şi află că are diabet, intră în depresie. „Ce boală rea! Ce regim rău trebuie să ţin!“ Vă rog să mă credeţi că singurii oameni care mănâncă normal pe lumea asta sunt cei sub 5% din cei cu diabet care chiar respectă regimul. Restul de 95% din cei cu diabet şi toţi cei fără diabet facem nişte abuzuri atât de mari, încât cel care mănâncă normal zice: „vai ce rău e“. Nu e rău, acesta este normalul. Partea proastă este că noi nu suntem obişnuiţi cu normalul, pentru că aşa cum am spus, de când ne-am născut trăim în anormalitate. Pentru că mama ne-a învăţat că mâncarea e de bine şi băutura e de rău. Nu-i adevărat! Sunt le fel de bune sau la fel de rele.
Depinde de cantitate.
Absolut! Toată lumea se uită cu dispreţ la beţivul căzut în şanţ: „cine l-a pus, măi, să bea?“. Dar pe noi cine ne pune să mâncăm? Şi ce-ţi spune beţivul: „Da-i bună, măi, băutura!“. Da, băutura e bună! Eu sunt de meserie şi o spun cu voce tare: un pahar de vin e sănătate curată, al doilea devine toxic. Cine te pune să-l bei pe al doilea? Când mănânci mai mult decât îţi trebuie ca să nu mori de foame, mănânci prea mult.
Cu alcoolul este uşor să ne dăm seama. La al doilea pahar este posibil să ne ia ameţeala. Dar cu mâncarea cum ne putem da seama că deja am depăşit măsura?
Nu ne putem da seama. Povestea e foarte simplă: ne cântărim. Când cântarul se duce înainte e clar că s-a întâmplat ceva. Greutatea noastră ideală e greutatea adultului tânăr, proaspăt ieşit din pubertate. Dumneavoastră, doamnele, la 16 ani, noi, băieţii, la 18 ani. De atunci şi până acum, hai să fim serioşi, s-a mai pus pe noi masă musculară? Păi ce, am tras de fiare? Tot ce se depune este masă grasă. Or, grăsimea e păguboasă.
Dar câţi dintre noi îşi păstrează greutatea de la 16, respectiv 18 ani?
Nu ştiu. Nu-şi păstrează. Nu v-am spus că boala noastră se cheamă intoxicaţie cu mâncare? Toţi avem pe lângă casă câte un căţeluş, câte o pisicuţă pe care le creştem şi ele fac bolile noastre. Fac artroză, fac obezitate, fac diabet, fac insuficienţă cardiacă. De ce? Pentru că le hrănim ca pe noi. Le hrănim într-una, exact invers de cum au fost făcute. La noi, stând în fund pe scaun, cum să crească masa musculară?
Se vorbeşte foarte mult de dieta bazată pe proteine.
Iarăşi este o prostie. Imensă! Hai să ne uităm în gură: avem dinţi. Mama-natură face ca, de la o vârstă încolo, să ne cadă dinţii. Ca să nu mai mâncăm. Iar noi ne punem dinţi ca să putem mânca. Dar, revenind la dantură: aceasta ne arată ce suntem noi făcuţi să mâncăm. Şi avem incisivi pentru ros, măsele şi vagi urme de canini pentru sfâşiat. Deci noi suntem omnivori, predominant ierbivori. Filosofii spuneau acum 2.500 de ani că gropa ne-o săpăm cu dinţii. Nici atunci şi nici acum nimeni nu-i băga în seamă pe filosofi, motiv pentru care societatea a băgat foamea la înaintare prin religie. Religiile arhaice nu spuneau nimic despre mâncare, oricum nu prea era pe vremea aceea. Dintre religiile superioare monoteiste – ştiţi vreuna care să nu pună frână la gură? Că se cheamă asceză, că se cheamă post sau ramadan toate spun: rabdă de foame şi roagă-te la zeitate. Or, noi cu pupatul moaştelor stăm bine, dar când vine povestea cu răbdatul de foame ce facem? Ce înseamnă post? Să dai deoparte proteinele de origine animală. Şi noi nu mâncăm carne, dar dublăm la pâine. Nimeni nu spune să dublezi la pâine! Foamea devine sănătoasă. Ce facem noi este fariseismul nostru. Şi când pică postul în an? Când nu prea e mâncare. Cât ţine postul cel mai lung? 40 de zile. Cât îţi trebuie ca să mori de foame dacă nu mănânci nimic? 42 de zile. Şi ca să poţi ţine postul cel lung, trebuie să faci muşchi la răbdat, ţinând posturile de peste an. Vedeţi cât de frumos sunt rânduite toate de înţelepciunea populară?
Avem mâncare tradiţională. Ce înseamnă asta?
Într-o societate cu o anumită structură genetică, trăitoare într-un anumit spaţiu şi cu anumită activitate, s-a dovedit că aşa e bine şi aşa e rău. Şi ce-a fost bine s-a părăsit. Şi care e mâncarea nostră tradiţională? Înmulţim o bucăţică de carne cu multă zeamă şi „bălării“ şi facem o ciorbă sau cu ceva rădăcinoase şi facem o tocană. Ce facem noi acum, însă? Transformăm excesele, mâncarea de boieri – friptura, care în mod clasic nu se mânca decât din când în când – în ceva de toată ziua.
Se spune că bolnavii de diabet au mereu senzaţia de foame. Este adevărat?
Doar dacă diabetul este dezechilibrat. Altfel, nu. Simptomatologia diabetului e clasică: mănânci şi slăbeşti, bei apă multă şi faci pipi întruna. De fapt, e puţin invers. Pentru că la o glicemie de peste 180, organismul nu mai poate reţine glucoza şi atunci o elimină prin urină. Glucoza, la rândul ei, trage apa după ea şi cantitatea de urină e mai mare. Şi atunci omul urinează mult şi des. Pentru că pierde multă apă, se deshidratează şi din cauza asta bea multă apă. Şi zice: beau apă şi fac pipi. De fapt, e puţin invers. Acelaşi lucru este şi cu mâncarea. Organismul fabrică glucoză, o absoarbe şi creşte glicemia, dar pentru că nu poate arde glucoza – pentru că are nevoie de insulină pe post de catalizator – dacă nu are suficientă insulină, glucoza creşte în sânge. Crescând gluzoca în sânge, se elimină prin urină. Şi atunci, organismul face eforturi, cheltuieşte multă energie ca să producă glucoză, dar o elimină şi, ca să supravieţuiască, arde proteine şi grăsimi. Şi atunci, omul mănâncă şi slăbeşte.
Există alimente pe care le pot consuma diabeticii atunci când se confruntă cu senzaţia de foame?
Dar nu este o senzaţie continuă de foame. Mai ales că regimul celui care care diabet este un regim boieresc: el mănâncă de cinci ori pe zi. Ideea este ca între două mese, dacă este şi durduliu, să consume ceva mai multă energie decât îşi ia din masă. În acelaşi timp, mâncând puţin şi de mai multe ori pe zi, cantitatea de hidraţi de carbon mâncată odată este relativ mică, astfel încât „excursiile“ glicemice să fie mici şi organismul să facă faţă. Organismul nu se mai poate dezdulci după o cantitate mare de carbohidraţi venită odată, dar face faţă la aceeaşi cantitate împărţită în cinci. Şi nici foame nemaipomenită n-are.
Citeste mai mult pe aici
