Valentin şi Daniel Popa, din Drăgăneşti, judeţul Olt, erau în 1989 militari în termen la UM 0865 Câmpina, Valentin militar ciclul II, cu ceva instrucţie, iar fratele său, încorporat în septembrie. Evenimentele din decembrie 1989 i-au prins, ca pe toţi soldaţii în termen, într-un vârtej din care doar unul dintre ei a ajuns acasă viu. Ordinea s-a destrămat brusc, acele zile de sfârşit de decembrie s-au comprimat, iar Valentin încearcă şi astăzi să desluşească ce a trăit cu adevărat. Chiar dacă unele lucruri trăite atunci nu mai sunt la fel de limpezi, durerea e aproape aceeaşi. Vede şi acum oameni obişnuiţi prinşi şi azvârliţi pe o stradă îngustă, bătuţi până la moarte şi aruncaţi stive, cu sângele amestecat cu urină curgând la canal.
„Salvarea mi-a salvat viaţa, n-a mai pornit“
Valentin conducea, în armată, o maşină a Salvării. Şi astăzi este tot şofer pe ambulanţă. Când s-a dat alarma şi, urmare a unui ordin primit prin telefon, s-a dispus ca militarii de la Câmpina să plece spre unitatea din Băneasa, unde au mai ajuns şi militari din alte unităţi, de-abia se întorsese de la spitalul din oraş. Din acel moment, lucrurile s-au întâmplat cu repeziciune. De la Băneasa au fost trimişi în zona Comitetului Central, să-i apere pe conducători ţăriii de furia mulţimii. La Timişoara căzuseră oameni şi ceva-ceva auziseră şi ei, chiar dacă veştile în cazarmă ajungeau greu. Se spunea că răzvrătiţii iau cu asalt unităţile militare, aşa că ordinul a venit repede: «Trageţi în orice mişcă!». „Aveam armament, muniţie nu. Dar eu nici armă n-aveam, eram tot pe salvare, ca acum. Şi salvarea mi-a salvat viaţa, n-a mai pornit“, aruncă Valentin Popa concluzia înainte de a depăna firul evenimentelor.
Poate că militarii n-ar fi trebuit să plece niciodată de la Câmpina, s-a tot gândit de atunci, auzind cum s-au creat în acele zile diversiunile. „Prostia mare la noi a fost a comandantului Stamen. Eram în oraş cu doi bolnavi, cu doi militari, pe 21 decembrie, era soare, frumos. Când vin, găsesc uşile deschise, toţi plecaseră spre Bucureşti. Găsesc pe maistrul Marin, al nostru, de la parcul auto. «Băi, Popică, du-te, alimentează, şi dă-i drumul pân’ la Bucureşti, să prinzi convoiul!». A sunat de la Bucureşti un general nu ştiu care – a zis un nume – şi comandantul nostru n-a verificat telefonul prin care s-a primit ordinul. La şcoala de poliţie, comandantul a verificat telefonul şi i-a-ntors de la poartă, deşi îi băgaseră în autobuze, tot, dar la noi, nu! Am prins convoiul, am ajuns după-amiaza, pe la 15.00-16.00, în spatele Comitetului Central. Nu mai ştiu exact poziţia, era o străduţă mică. Pe colţ, acolo, la capătul străduţei, era un restaurant mare. Eu, fiind ciclul II, am băgat salvarea în formaţie. Pe cei din ciclul I i-am lăsat în formaţie, de la ora 16.00 până a doua zi dimineaţa, numai dacă aveai nevoie să te duci la toaletă coborai, altfel… Ei n-au circulat“, povesteşte Valentin Popa.
Acolo a văzut iadul pe pământ, o imagine care-i face rău când îşi aminteşte.
Familia soldatului căzut la Otopeni (aici la înmormântarea tânărului) nu şi-a mai revenit niciodată
„Era o străduţă mică, nu mai ştiu exact cum îi zicea, parcă aşa, ieşea în faţă la Intercontinental. De acolo îi lua (n.red. – pe protestatarii adunaţi în urma evenimentelor de la Timişoara), îi aducea, şi pe strada asta erau nişte miliţieni cât dulapurile astea (n.red. – purtăm discuţia într-o sală a bibliotecii din Drăgăneşti-Olt, printre rafturile cu cărţi). Dom’ne, îi băteau pe revoluţionari, să mă scuzaţi, până se căcau şi se pişau pe ei. Pe strada aia îngustă te băteau militarii, aici veneau miliţienii, puneau câinii pe tine, îţi rupeau părul, te legitimau, de unde eşti şi ce cauţi acolo… Îi puneau stivă. Şi la canal curgeau sângele şi urina. Nu puteai să stai lângă ei, miroseau. Erau militari în acea zonă, dar nu de la noi, de la alte unităţi, comasaţi în spatele celor de la USLA (n.r. – Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), erau obligaţi să-i ia pe cei din faţă de la Inter, să-i disperseze, să-i termine. Veneau cei de la pompieri, cu apă, dădeau în ei, îi băteau pe străduţa asta, numai cu patul de la puşcă în gură, aici veneau miliţienii. La un moment dat, se făcuse stivă şi-i cărau cu ARO-urile astea 204, cu uşa în spate. Şi n-au mai făcut faţă. Au venit camioanele alea, FAM-urile acelea, sau cum le zice. Nu pot să vă reproduc ce măcel a fost acolo, ce bătaie, eu dacă apucam acolo între ei, în civil, din spital nu mă mai aducea la viaţă. Asta era până-n 12.00 noaptea. Erau foarte mulţi civili, şi femei, şi bărbaţi, copii n-am văzut. Te legitimau, şi dacă erai din Bucureşti, n-aveau treabă cu tine. Dacă n-aveai buletin, nu erai din Bucureşti, erai mâncat, bătaia…De miliţie nu vă mai spun. Au luat două fete din Iaşi, şi le-au zis – ce e cu voi aici? – le-a prins, aşa, de păr, le-a dat cap în cap miliţianul ăla până când a rămas cu smocurile de păr în mână. «Păi, bă, mă pune pe mine Ceauşescu să stau eu în dispozitiv pentru voi?!». Şi când le-a dat cap în cap le-a omorât aproape, au căzut, le-a luat şi le-a aruncat peste ceilalţi, în camion. Protestatarii erau în faţă la Inter, şi noi, de pe străduţa asta, şi cei din faţă aveam misiunea să-i luăm. De fapt, cei de la USLA îi luau şi-i aduceau la noi, din faţă de la Inter, că acolo se baricadaseră, umpluseră sticle cu benzină…“, a continuat povestirea.
În tot acest timp, printre militari se tot plimbau civili, cu arme pe care le arătau ostentativ.
„Atunci, seara, eu fiind ciclul II, mă duceam până colo, mă-ntorceam, printre miliţieni, şi veneau nişte bărbaţi cât uşa aia, înalţi, aşa, cu nişte alendeloane de civil, printre noi, militarii. Desfăcuţi la haină şi pistolul la ei: «Băi, ce se mai întâmplă, ce…». Pac, intra în Comitetul Central… Şi erau civili. Mi-am dat seama că omul e de-al lui Ceauşescu. Şi spuneam – «nu ştiu, domne!». «Păi, ia, du-te pe colo, du-te pe colo… !». Şi am văzut pistolul. Şi eu atunci, fiind un copil, la 20 de ani, am zis că ăsta îl informează pe Ceauşescu, dacă e civil şi vine printre noi şi nu-i zice nimeni nimic, nu-l legitima nimeni, nici Miliţia, nici… Nimeni-nimeni“, încearcă să desluşească şi astăzi lucrurile trăite.
«Ăsta e Milea. L-a-mpuşcat Ceauşeasca fiindcă n-a vrut să tragă-n lume»
În acea zonă a trăit momentele despre care prin intermediul televiziunii s-a transmis o cu totul altă versiune. A văzut, spune bărbatul, cadavrul lui Vasile Milea, ministrul Apărării, despre care se spunea oficial că s-a sinucis.
„Am fost în spate, la Comitetul Central, când l-am văzut pe Milea împuşcat. Ei tot făceau semne – Salvarea! Salvarea! – am făcut un spiţ cu un coleg, pentru că nu pornea, am pornit-o şi m-am dus acolo. Am văzut o targă cum era la salvările acelea Break. Şi un cearşaf pus peste el şi doar în dreptul abdomenului se vedea sânge. Şi ce-am prins şi eu de la miliţieni: «Ăsta e Milea. L-a-mpuşcat Ceauşeasca pentru că n-a ascultat ordinele şi n-a vrut să tragă-n lume!». Am stat vreo 5 minute, ăştia m-au gonit – «pleacă, bă, dracu’, cu afumătoarea ta!», scotea rău fum salvarea. Vorbeau prin staţie şi m-au gonit, a venit un Break albastru şi l-a luat. Locotenentul major mi-a zis iar, îmi mai spusese, că mă-mpuşcă dacă nu-mi porneşte maşina“, povesteşte bărbatul.
Mai spune că nici astăzi nu-şi dă seama cum au ieşit, pe 22 decembrie, din acel Infern. De pe toate străzile veneau oameni, unii tratându-i frumos pe militari, cu ceai şi mâncare, alţii cu pietre. „Dimineaţa veneau de pe toate străzile, ca furnicile. Nu pot să vă spun cum am ajuns la Băneasa. Atunci, cum să vă spun, a scăpat cine-a putut, n-a mai fost formaţie, s-a terminat. Mulţi erau cu noi cu flori, cu ceai, alţii cu pietroaie… N-am mai avut un geam la salvare“, îşi aminteşte bărbatul.
Convoiul spre moarte
Militarii s-au retras în cazarma de la Băneasa şi au aşteptat noi ordine. Care n-au întârziat, cei din Câmpina fiind împărţiţi şi trimişi unii la Boteni, alţii la Otopeni. Fratele lui Valentin a prins misiunea de Otopeni, unde ar fi trebuit, de altfel, să ajungă şi Valentin, doar că nu i-a pornit salvarea pe care trebuia să o conducă. Şi astăzi îşi reproşează că în puţinele minute pe care le-a avut la dispoziţie nu l-a căutat pe Daniel mai insistent, să-l dea jos din camion şi să-l urce în salvarea sa: „Pentru că puteam“.
Militarii din unitatea de la Câmpina împuşcaţi pe aeroportul Otopeni
„Sâmbătă dimineaţa (n.r. – 23 decembrie 1989) m-am dus şi-am pornit salvarea, tot de frică, că-mi spusese că mă-mpuşcă dacă nu porneşte. În faţa mea, comandantul de la Câmpina şi alţii, vreo cinci persoane, făceau planul de bătaie. Jumătate s-au dus la Boteni, unde au mers şi comandantul şi şeful de stat major. Cu ăştia de la aeroport l-au lăsat pe căpitanul Buduru, şeful poligonului. Stând acolo de discuţii, a zis: «hai, voi la aeroport, voi la Boteni». Trei camioane la aeroport, şi eu trebuia să fiu al patrulea, în spatele lor. Stând de discuţii, comandantul de la Băneasa, îmi zice iar – «Opreşte, bă, maşina, că ne-afumi!». Am oprit maşina, m-am dat jos, m-am dus pe un camion, să-l dau jos pe frate-meu, că puteam să-l dau jos, să-l iau să-l bag în salvare, dar… În intervalul ăsta, cât s-au hotărât ei să plece, l-am căutat, dar nu l-am găsit. N-a mai pornit salvarea, iar eu am rămas în Băneasa“, a povestit Valentin momentele pe care de atunci le-a rememorat poate de sute de ori.
Cele mai citite articole
Vestea despre masacrul de la Otopeni, în care 58 de militari au fost, practic, executaţi, trăgându-se din trei direcţii, a ajuns în unitate în orele următoare. A venit o listă lungă, iar pe ea, însemnaţi cu roşu, morţii. Valentin spune că Daniel n-a figurat pe acea listă. A întrebat de el. Prima dată i s-a spus, sec, doar că nu e pe lista cu morţi şi răniţi, aşa că s-a bucurat. Duminică, a întrebat din nou şi i s-au dat asigurări că ar fi fost rănit la un picior, dar că e „la un spital“. A aflat adevărul de-abia când s-a pus problema să plece, conducând maşina, să-i aducă pe camarazii căzuţi, iar atunci comandantul care-l lăudase cu o seară în urmă, când împreună merseseră la spitale prin Bucureşti, să ducă medicamente, i-a spus doar: „Nu-mi place, bă, cum mergi, eşti un prost!“.
Adevărul gol-goluţ avea să-l afle în unitatea de la Câmpina, unde au plecat duminică. I s-a spus că trebuie să plece acasă, a întrebat nedumerit de ce, după toate cele întâmplate, şi pe o vreme câinoasă, şi i s-a transmis scurt, milităreşte: „S-a-ntâmplat cu frate-tu!“.
Părinţii eroului Daniel Popa şi prietena militarului în termen care s-a întors acasă în sicriu
Şi-a găsit părinţii devastaţi. „Ajunsese fratele acasă, i-a dus cu camioanele în fiecare judeţ. Nu pot să vă reproduc ce era acolo, practic părinţii n-au realizat că eu am ajuns acolo, aşa erau de rătutiţi, de căpiaţi. Am intrat, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, nimeni nu m-a sesizat. I-am lăsat“, a povestit Valentin.
Tatăl a suferit în tăcere, mama şi-a ţipat durerea ani la rând. Au trăit şi calvarul şi umilinţa aşa-ziselor cercetări în dosarul Revoluţiei, când ani la rând li s-ar fi spus că cei care au ordonat atunci focul pe aeroport sunt în funcţii mari şi că-i susţine Iliescu, nu vor plăti. „Tata a murit în 2010, mama în 2013. De 22 decembrie veneau de fiecare dată acolo (n.r. – în memoria eroului Daniel Popa a fost ridicat la Drăgăneşti-Olt un monument). Tata a fost omul care s-a consumat în el. Mama ţipa, plângea, se descărca“, a mai spus Valentin Popa.
După înmormântarea fratelui, Valentin s-a întors în cazarmă, terminând stagiul militar în mai 1990. Iliescu le scurtase militarilor stagiul la un an, şi din dorinţa de a le câştiga simpatia, dar mai ales voturile, şi-au explicat tinerii.
Cum au sfârşit militarii trimişi să apere aeroportul
Despre evenimentele de la Otopeni, cărora le-a căzut victimă şi Daniel Popa, col. (r) Victor Epure, preşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor „Regina Maria“ – Filiala Olt spune că a fost, în fapt, o execuţie. 82 din cei 220 de militari de la Câmpina care ajunseseră în cazarma trupelor de securitate de la Băneasa, au fost îmbarcaţi în trei camioane militare şi din ordinul comandantului trupelor de securitate din acea perioadă, generalul Grigore Ghiţă, au pornit, în dimineaţa de 23 decembrie 1989, în misiunea de a apăra Aeroportul Otopeni.
Col. (r) Victor Epure, preşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor, cel care în fiecare an, la 22 decembrie, depune o coroană de flori în amintirea eroilor din Drăgăneşti căzuţi la Revoluţia din 1989 FOTO: Alina Mitran
„Pe timpul deplasării către aeroport, cele trei camioane trec prin trei filtre, unde sunt recunoscute, se ştie că au de îndeplinit o misiune, ajung în zona aeroportului, în jurul orei 6,30, sunt recunoscute la punctul de control şi acolo militarii sunt aşteptaţi de un reprezentat al aeroportului, lt. maj. Ionescu, ofiţer MApN. Acesta se urcă în cabina primului camion pentru a îndruma cele trei camioane. Sub îndrumarea lui trec cu bine de al doilea punct de control, iar când ajung în zona esplanadei aeroportului sunt întâmpinaţi cu foc puternic încrucişat, din trei direcţii. Focul durează 10 minute. Sunt ucişi 40 de militari în termen şi civili. Cei neatinşi de gloanţe coboară din maşini şi se adăpostesc. Strigă cu disperare, să nu se mai tragă, «Ne predăm!», dar continuă tragerea. Focul a fost deschis de luptătorii gărzilor patriotice şi militarii în termen care deja se aflau în apărarea aeroportului. Cei rămaşi în viaţă sunt luaţi prizonieri spunându-li-se că sunt «de-ai lui Ceauşescu», că au venit să ocupe aeroportul pentru a înlesni fuga din ţară a lui Ceauşescu. Cei morţi şi răniţi au fost lăsaţi acolo până a doua zi când cadavrele au fost luate şi duse în spatele aeroportului. În urma cercetărilor, a rezultat că ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, de la generalul Militaru, şi că tot ce s-a întâmplat acolo a fost o mare şi gravă eroare. După deschiderea focului asupra camioanelor cu soldaţi a ajuns în zona aeroportului şi autobuzul încărcat cu personalul care deservea aeroportul. S-a tras şi asupra autobuzului şi au murit încă 18 soldaţi şi 11 au fost răniţi. Cei 58 de soldaţi au fost omorâţi ca la plutonul de execuţie“, este de părere col. (r) Epure.
„Muniţie, arme, îţi luai ce voiai, ca la piaţă“
Dacă cele relatate de col. (r) Victor Epure sunt relativ cunoscute şi au făcut, de-a lungul acestor 30 de ani, obiectul unor cercetări amănunţite, părţile din dosarul Revoluţiei primind chiar o înregistrare video greu de privit realizată de un cetăţean străin chiar în acele momente, mărturiile militarilor de atunci, despre haosul generalizat din cazărmi, vin să facă şi mai multă lumină.
Au domnit frica şi lipsa de comandă. Superiorii aproape că s-au ascuns, neştiind în primele zile de care parte a baricadei să se poziţioneze. Oricine a dorit, a primit arme ori s-a „autoservit“, inclusiv cei care nu puseseră vreodată mâna pe aşa ceva.
Valentin Popa, rămas după misiunea de la Intercontinental în cazarma de la Băneasa, a relatat astfel de momente.
O cruce comemorativă a fost ridicată în localitatea natală a eroului Daniel Popa FOTO: Alina Mitran
„Noi tot încercam să pornim maşinile şi, ştiţi cum erau, mai dădeau rateuri, se auzea un zgomot… Ei, şi soldaţii trăgeau cu armele de la o simplă pocneală, aşa. Şefii le spuseseră să tragă în tot ce mişcă. Se spunea că vin teroriştii în combinezoane negre, prin pădure. Diversiunea se făcea prin telefon şi, ce am mai constatat eu, seara, la Intercontinental, am văzut că erau simulatoare sus, pe bloc, care făceau exact cum face arma. Şi se trăgea până când rămâneau fără muniţie. Puteai să pui ţigara pe ţeavă şi-o aprindeai. Erau roşii, noaptea, atunci. Ne-am dus în spate, ne-am uitat la o maşină şi a venit un locotenent şi ne-a zis – «băi, băieţi, lăsaţi-o, că nu se mai opresc ăştia din tras!». Erau două cutii cu muniţie, două cu arme, îţi luai ce voiai, ca la piaţă. Păi, dacă noi eram prin unitate şi colonei, ofiţeri, n-aveau curaj… Treceam pe lângă subofiţeri şi n-aveau curaj să-ţi zică dă-te mai încolo. Ştiţi cum erau maşinile în parcare şi gardurile de beton? Ciuruite, nici la fier vechi nu le mai duceai, cât erau de distruse, maşinile angajaţilor din faţă de la Băneasa. Şi zice unul de la care a pornit la un moment dat o tragere din asta – «Păi, eu n-am avut nicio tragere, am fost doar la canal, am vrut să văd şi eu cum se trage». Vă daţi seama!?“, a mai povestit Valentin Popa.
Citeste mai mult pe aici
