Una dintre cele mai vândute cărţi de la Târgul de Carte Gaudeamus (20-24 noiembrie) a fost „Ludice. Exerciţii de umor criptic“ de Gabriel Liiceanu (77 de ani). Cartea a fost lansată, sâmbătă, 23 noiembrie, de autor, care l-a avut alături, la standul Editurii Humanitas, pe scriitorul Radu Parachivescu. „Nu mai ţin minte întocmai când mi-a venit ideea acestui volum. Ştiam însă că riscul de a te face de râs propunându-ţi să-i faci pe alţii să râdă era mare. De altfel, un autor al editurii, cel puţin la fel de «serios» ca şi mine, ratase experienţa evadării în registrul comic. Culmea e că tocmai eu îl sfătuisem să renunţe la ideea publicării! Nu mă ascultase. La capătul eşecului, fără să-mi poarte pică, îmi spusese obidit că e mai uşor să faci un cititor să plângă decât să râdă. Dacă voi păţi şi eu la fel? m-am întrebat, după ce am pus laolaltă cele 14 texte care se voiau pline de haz… “, spune Gabriel Liiceanu.
„Weekend Adevărul“: Cum v-a inspirat „Homo Ludens“ de Johan Huizinga în alegerea titlului cărţii? De ce „Ludice“? Cum aţi defini umorul criptic?
Gabriel Liiceanu: Îmi amintesc că am fost foarte mândru când, la sfârşitul anilor ᾽70, editura Univers mi-a cerut să scriu prefaţa la celebra carte a lui Huizinga. Teoria lui este că întreaga noastră existenţă emană un iz ludic, că întreaga noastră cultură şi orice creaţie sunt joc. Riturile justiţiei, războinice, competitive, ştiinţa, filosofia şi arta în genere – toate trimit la o lume secundă, de aparenţe, o lume imaterială, desprinsă de existenţa curentă, pe care, creând-o, noi nu facem decât să dăm o raită prin lumea libertăţii, a destinderii, neangajării sau uitării. Iar râsul, când se întâmplă să însoţească ludicul, este manifestarea prin excelenţă a libertăţii. Doar oamenii care rămân liberi în adâncul lor râd cu adevărat. „Ludice“ este cartea în care mă joc, în care râd deopotrivă de mine şi de alţii, din dorinţa de a scăpa, o clipă măcar, de masca gravităţii „filosofului“ şi de a ieşi, o clipă măcar, din rolul social în care am fost distribuit şi m-am distribuit. În carte, masca asta se păstrează, numai că acum e introdusă într-un scenariu ludic. Şi astfel ajung la subtitlu: „Exerciţii de umor criptic“. Umorul e „criptic“, pentru că apare ascunzându-se totodată sub o gravitate de primă instanţă. Gândiţi-vă că de fapt orice glumă, orice „banc“, intră în lume ascunzându-şi poanta, protejând-o în vederea declanşării râsului final. Orice poantă e precedată de un moment de latenţă, care survine în mod necesar pentru a-ţi da timp să „te prinzi“, să „îţi cadă fisa“. Ei bine, eu îmi folosesc gravitatea de care beneficiez de ani de zile „prin consens“, pentru a o expune negând-o, arătând că ea poate fi, la o adică, simplă aparenţă, că se poate depăşi în opusul ei, în bucurie, glumă şi joc.
Ne-aţi obişnuit cu un ton grav, explicit, cu o anumită inflexibilitate şi duritate în discursul public. Cum aţi putut iesi din morga cu care ne-aţi obisnuit pentru a publica acest volum? Aceasta carte ne oferă o surpriză pentru ca revelă o alta ipostază a dumneavoastră, una caldă, umană, jovială. Nu ni l-am imaginat până acum pe Gabriel Liiceanu glumind.
Aş putea să vă răspund, glumind, că e vina dumneavoastră. N-aveţi destulă imaginaţie! Sau aş putea să vă spun că sunteţi victima unei prejudecăţi. În ciuda „sacerdoţiului“ filosofic, sau tocmai pentru a-i onora autenticitatea, am şi eu dreptul să râd, să am tabieturi, să mă înfrupt din micile sau marile bucurii ale vieţii, să fi făcut în tinereţe haltere sau baschet, tenis sau handbal, să mă fi bătut pe maidane sau la şcoală, să-mi placă maşinile, să-mi placă să gătesc, să mă îndrăgostesc, să înjur… Există undeva în carte o şarjă la adresa imaginii prefabricate pe care o avem despre filozofi şi filozofie. Daţi-mi voie să o reproduc: „Adevărul e, dragii mei forumişti, că Filosoful trăieşte închis într‑o cameră cu draperiile trase, situată, de preferinţă, la subsol. El nu iese de acolo cu săptămânile, iar când iese miroase a mucegai şi a ierburi de baltă. Filosoful nu trebuie să ştie cum răsare soarele, nici cum miros cireşii înfloriţi, nici cum arată trupul unei femei. Iar dacă ajunge, prin cine ştie ce rătăcire a vieţii, să mai afle şi cum toarce motorul unei maşini mai răsărite sau ce gust are o raţă fiartă în coniac, societatea are toate temeiurile să‑l azvârle dincolo de graniţele cetăţii pe acest îmbuibat care a uitat că filosofia se face cu năluciri şi fantasme şi că adevăratul filozof prelucrează vidul“. Altfel spus, ca să trăieşti filosofia, trebuie să fii mai întâi ca toţi oamenii. Să iubeşti florile, pomii, pisicile, păsările şi câinii. Şi, când e cazul, şi oamenii care-ţi dau motive s-o faci.
Alături de Radu Paraschivescu, la lansarea cărţii de la Gaudeamus
Dar sunt aceste vremuri vitrege potrivite pentru „umorul criptic“?
Au existat vremuri mult, mult mai vitrege decât cele pe care le trăim acum. Aş spune apoi că umorul nu e doar pentru vremuri senine. Ilf şi Petrov, Zoscenco, Romanov, au scris o formidabilă proză umoristică în vremea lui Stalin. În comunism, s-a supravieţuit şi prin bancuri. Exista pe-atunci o adevărată cultură a bancului: de la bancurile picante la bancurile seci, de la bancurile aluzive la bancurile „cu cheie“ sau la bancurile în care se făcea haz de necaz. Râsul e o terapie la îndemâna oricui şi el iese la suprafaţa fiinţei noastre când nu te-aştepţi sau când ai mai multă nevoie de speranţă. Oamenii nu trăiesc în doliu continuu decât atunci când nu mai e nimic de sperat. Noi nu trăim acum în Gulag, iar spaţiul nostru public e populat de tot soiul de lighioane hilare. Să râdem, deci!
Există un timp al ieşitului în Piaţă, dar există şi un timp al râsului. Unde mai pui că râsul stârnit de prostie te înalţă în propriii tăi ochi. Când râzi de prostia compactă, te simţi bine, ai impresia că devii automat inteligent.
În carte daţi replici de o inteligenţă ascuţită, din care ieşiti „cel mai bine“, cum zice şi Andrei Pleşu la un moment dat. Cum reuşiţi acest lucru?
Prin inteligenţă ascuţită, cum altfel? Nu pot decât să mă îngrijorez că ascuţimea inteligenţei mele vă surprinde.
Mă refeream doar că trebuie să vă fi fost greu că, dincolo de registrul grav, să rămâneţi ludic şi să scrieţi cu umor.
Mă tot căznesc să vă spun că niciun om nu e făcut dintr-un singur fel de a fi. Avem, desigur, dominante de personalitate, dar altminteri suntem ca în pictura cubistă a lui Picasso: avem o grămadă de chipuri, purtăm o mulţime de măşti. Depinde de unde suntem priviţi. Ludice e, în fond, expunerea în spaţiul public a unei ipostaze pe care cei din preajma mea o cunosc destul de bine. Nu de puţine ori, când se întâmplă să ies în lume cu Pleşu, pe care tocmai l-aţi pomenit, suntem percepuţi ca un cuplu comic. Râdem unul de altul şi toată lumea de noi. În cartea asta, eu am evadat din propria gravitate, păstrând doar aparenţa ei. Câtă vreme aparenţa gravităţii dăinuie, dar replica sau gestul sunt în răspăr cu ea, umorul este criptic sau sec. Gândiţi-vă, de pildă, la Buster Keaton, actorul care a avut în epoca mută a filmului, prin anii ᾽20, un succes nebun. În niciun film Buster Keaton nu râde. Chipul său este întotdeauna împietrit. Dar lumea râde. Tot ce face el vine să contrazică gravitatea figurii. Ei bine, eu nu joc în filme, dar îmi păstrez gravitatea ca pe un capital de care oricum nu pot scăpa. Însă, uneori, ca în „Ludice“, îl folosesc într-un context care-l contrazice.
Gabriel Liiceanu FOTO: Cătălin Cioabă
Cum vă purtaţi în viaţa de zi cu zi?
De pildă, zilele trecute, la supermarket, o întreb pe casieriţă pe un ton sobru şi politicos: „Doamnă, aţi putea, vă rog, să-mi schimbaţi o hârtie de 50 în una de 30 şi două de 10?“ „Cum? Au apărut bancnote de 30 de lei?“, mă întreabă ea vădit uimită. „Ah, nu ştiaţi?“ După care, ne privim o clipă şi începem amândoi să râdem. Desigur, toate astea pot părea nişte tâmpenii – şi poate chiar sunt –, dar ele ne scot din proza majoritară a vieţii cotidiene şi ne fac bine: zâmbim. E importantissim să întrerupem periodic rutina curentă, să ieşim din rolurile în care ne-a distribuit societatea şi să evadăm în spaţii de gratuitate.
Cele 14 piese din Ludice sunt astfel de spaţii. Rolul meu, asumat ca atare în această carte, este să încerc să ofer cititorului un spaţiu de gratuitate în care să se simtă în largul lui.
În care, pe parcursul lecturii, să se elibereze, râzând, de tot ce face el zi de zi în societate ca rol impus. Iar eu să mă eliberez, la rândul meu, de rolul meu de „moralist de serviciu“.
În paralel cu volumele în care autorul a construit ceea ce francezii numesc „l’écriture du moi“, scrierea egotistă, aţi publicat de-a lungul vremii o serie de cărţi de implicare în „viaţa cetăţii“: „Apel către lichele“, „Despre minciună“, , „Despre ură“, „Fie-vă milă de noi… “. Cât e de greu e să spui adevărul în atâta minciună şi impostura de care avem parte în spaţiul public şi în sfera politică?
Nu e uşor, dar dacă n-o faci înseamnă că laşi terenul liber pentru minciună şi impostură. Apoi, ştii că nu eşti singurul căruia-i pasă. Şi mai greu însă e să rezişti tentaţiei de a te instala pe soclul propriei atitudini civice, de a pierde simţul măsurii şi al ridicolului, de a te crede făuritorul şi distribuitorul unic al adevărului şi al integrităţii. Ca să eviţi asta,
ei bine, trebuie să faci din când în când exerciţii de umor, fie el şi „criptic“, şi să râzi de tine însuţi. E o atitudine profund filosofică de altfel.
FOTO: Inquam Photos /Adriana Neagoe
Ce am putea face pentru a ne salva ca naţiune şi ca oameni care trăiesc în această ţară? Mai credeţi că România este „o iubire din care se poate muri“?
„O iubire din care se poate muri“ nu înseamnă că e de murit din cauza României, ci de dragul ei. E o metaforă a ataşamentului, nu a dezastrului. În istoria noastră modernă instituţiile statului de drept n-au apucat să se formeze, iar apoi, timp de cinci decenii, sub comunism, rudimentele lor au fost complet distruse. Altele noi sunt doar pe cale de a se construi, cu suişuri şi coborâşuri continue. Suntem, deci, foarte tineri din punctul de vedere al consolidării instituţiilor democratice. Salvarea noastră ca naţiune depinde de „pe mâna cui ne dăm“ de acum înainte, de voinţa pe care o avem, din ce în ce mai mulţi, de a trezi clasa politică la exigenţele noastre de cetăţeni reprezentaţi care îi plătesc pe politiceni din impozite şi taxe. Nu noi suntem angajaţii lor, ci invers. Ca cetăţeni alegători avem obligaţia morală de a fi inteligenţi, adică nemanipulabili. De aceea, marea bătălie pentru România se dă pe terenul educaţiei. Lipsa de educaţie şi sărăcia merg mână în mână. Când vom scăpa de ele, vom ieşi la liman şi vom fi şi mai deştepţi. Nespus de simplu. Nu credeţi?
Marea bătălie pentru România se dă pe terenul educaţiei. Lipsa de educaţie şi sărăcia merg mână în mână
FRAGMENT
„Nici măcar bancuri porcoase nu sunt în stare să spun“
– fragment din povestirea „Psihoterapie“, inclusă în volumul „Ludice. Exerciţii de umor criptic“
„Toată existenţa mea a fost traversată de o pudoare înnăscută. Din pricina asta, nu sunt în stare să folosesc cuvintele acelea indecente, deşucheate ori necuviincioase care, ieşite din gura unora, îi fac pe oameni să se prăpădească de râs, în timp ce, spuse de alţii, înmărmuresc asistenţa şi provoacă o senzaţie de penibil şi dezgust. Unii dintre prietenii mei se mişcă în registrul înjurăturilor cu uşurinţa virtuozilor pe claviatura pianului, în vreme ce eu transpir numai la gândul că aş spune în şoaptă cuvântul… Sau cuvântul…
Nu, iertaţi-mă, pur şi simplu nu pot să le spun! Sigur, dacă aş fi american, ar fi altceva. În filmele lor, actorii înjură cum ar scuipa coji de seminţe. Or, eu nu pot să înjur nici măcar aşa, între prieteni, nici măcar când sunt singur la volan, darămite să pun pe hârtie tot felul de năsărâmbe menite să rămână acolo în toată neruşinarea lor! Cum se face, m-am întrebat de-a lungul anilor, că unii scriitori se bucură de – cum să-i spun? – de „prezumţia de porcoşenie“ (cum ar fi, de-o pildă, Rabelais, care parcă scrie direct din fundul unui hârdău; păi Creangă al nostru, cu Povestea poveştilor, de fapt Povestea… – ah, nu, iertaţi-mă, sunt incapabil să scriu adevăratul titlu! –, pe care a citit-o la cenaclul Junimii când Maiorescu era plecat la Viena, este de zece ori mai inventiv, fără să fie scârbavnic ca scatologul de Rabelais), aşadar de ce unii scriitori se bucură de prezumţia respectivă, în vreme ce alţii n-au voie să pună pe hârtie nici măcar cuvântul… Nu, e clar, nu pot! (Şi, de fapt, era un fleac cuvântul ăsta pe care mă pregăteam să-l scriu, era…)
Ce mai! Sunt handicapat, e clar! Nici măcar bancuri porcoase nu sunt în stare să spun, oricât de bune ar fi ele. Când ajung la poantă şi trebuie să rostesc cuvântul cu pricina, mă opresc, zic „ăăă“, apoi spun prima literă, transpir, pe urmă mă întorc către vreun prieten care nu suferă de meteahna asta şi – înfrânt, umilit şi zdrobit – zic: „Spune tu, te rog, mai departe…“
Ceilalţi mă privesc cu milă, în timp ce amicul duce bancul la capăt, stârnind hohotele asistenţei.
Vă daţi seama cum mă simt?
Neputând intra în pas cu lumea, m-am dus la psihoterapeut. De fapt, am fost la doi. Primul a ascultat în linişte povestea dramei mele şi, după ce am terminat, m-a întrebat: „Aveţi o oglindă veneţiană în casă? Una în care puteţi să vă vedeţi în întregime?“ – „Am“, am răspuns. – „Perfect. Uitaţi ce facem. Când vă sculaţi dimineaţa – dar asta faceţi în primele cinci minute, cât încă nu v-aţi trezit bine –, vă duceţi aşa cum sunteţi, în pijama, în faţa oglinzii şi, timp de câteva minute, privindu-vă în ochi, spuneţi toate cuvintele porcoase care vă trec prin cap. Vă aştept săptămâna viitoare să-mi povestiţi cum a fost şi cum v-aţi simţit.“ Nu m-am mai dus. Mi-a fost ruşine. Dacă mă întreba ce cuvinte am spus?
Recent însă, o bună prietenă, psihiatră, mi-a recomandat un coleg de-al ei psihoterapeut, despre care mi-a vorbit pe un ton entuziast. Recunosc că vizita la el m-a impresionat. Într-o vilă din interbelic transformată într-o elegantă clinică privată, m-a primit o doamnă asistentă, care m-a invitat să iau loc într-o sală de aşteptare mobilată în stil vintage. Am aşteptat circa zece minute amintindu-mi de The King’s Speech, filmul în care proaspătul rege, bâlbâit, se duce la un psihoterapeut logoped (magistralul Geoffrey Rush), care, după ce-i pune câteva întrebări, îl îndeamnă pe Majestatea Sa să înjure ca la uşa cortului. Regele constată că, pe măsură ce se dezlănţuie şi se lasă în voia mâniei îndelung reprimate, îi piere bâlbâiala. Te pomeneşti că mă pune şi pe mine să-mi ies din fire, mi-am zis, cu oarecare speranţă amestecată cu teamă. De altfel, din cabinet se auzeau la răstimpuri nişte împuşcături care mă făceau să tresar de fiecare dată.
Tocmai când cochetam cu ideea să-mi iau tălpăşiţa cât mai era timp, uşa cabinetului s-a deschis şi am văzut ieşind, cu pupilele mărite, un adolescent cu părul vâlvoi. S-a îndreptat en biais către ieşire, trăgând cu coada ochiului când la doctor, când la asistentă. „Nic dragă, i s-a adresat domnul care rămăsese în uşa cabinetului, ne revedem miercuri. Între timp, exersezi singur acasă. OK?“ Apoi s-a întors către mine.
Nu cred că avea mai mult de 45 de ani. Blond, siluetă plăcută, cu cărarea pe stânga, ca Robert Redford. M-a poftit să intru şi mi-a indicat un fotoliu confortabil. După care a trecut în spatele biroului, pe care se aflau un caiet format studenţesc şi un stilou Parker aşezat pe cotorul caietului. A scris câteva propoziţii, apoi a ridicat privirea către mine.
„Pesemne că aţi auzit împuşcăturile din cabinet. Tânărul cu părul răvăşit pe care l-aţi văzut adineauri face atacuri de panică când tună. Stăm de vorbă de una, de alta şi, când nu se aşteaptă, trag pe sub masă cu un pistol cu gloanţe oarbe. Cred că în zece şedinţe se vindecă. Dar să venim la problema dumneavoastră. Înţeleg că aveţi dificultăţi cu rostirea cuvintelor indecente. Poate n-ar fi rău să vorbim puţin şi despre copilărie, despre părinţi… Eu înclin să cred că aveţi un supraeu foarte pronunţat. În sfârşit, vom vedea. Deocamdată, o să procedăm ca în cazul tânărului.“ – „O să trageţi cu pistolul? Să ştiţi, domnule doctor, că nu sunt încă pregătit.“ – „A, nu în sensul ăsta. N-o să tragem cu pistolul. Vreau doar să spun că vom folosi acelaşi principiu terapeutic: cui pe cui se scoate. Ne avântăm coûte que coûte – bănuiesc că ştiţi franceză…“
– „Da, înţeleg coûte que coûte…“ – „Perfect. Ne avântăm coûte que coûte pe terenul minat. Iată ce o să vă propun.“
Ei bine, mi-a cerut ca în zilele următoare să aştern pe hârtie, din experienţa mea sau din auzite, trei poveşti „buruienoase“ cu oameni de cultură, de preferinţă scriitori. „Înţelegeţi ce facem? Nu dumneavoastră spuneţi cuvintele care vă ridică probleme, ci ei. Însă ei trebuie să fie persoane reale, scriitori din lumea dumneavoastră. Procedând aşa, sunteţi scos din cauză. Dumneavoastră nu faceţi decât să relataţi ce aţi auzit sau ce aţi aflat din sursă directă. Încercăm să vă păcălim supraeul. Dar încet-încet veţi glisa în rolul lor. Vă aştept cu poveştile săptămâna viitoare, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră.“ Mi s-a părut ingenios.
Abia aşteptam să ajung acasă şi să încep să pun pe hârtie tot felul de porcării luate din gura altora. Ştiam o grămadă. Cel mai greu era să selectez trei dintre ele“. (Copyright Editura Humanitas)
Scriitor, editor, filosof si profesor
Nume: Gabriel Liiceanu
Data şi locul naşterii: 23 mai 1942, Râmnicu-Vâlcea
Studiile şi cariera: A studiat la Bucureşti, Facultatea de Filosofie între 1960 si 1965 şi Facultatea de Limbi Clasice între 1968 şi 1973.
-În anii ’70, a început să frecventeze alături de Andrei Pleşu „Şcoala de la Păltiniş“, ca elev preferat al lui Constantin Noica. Volumele „Jurnalul de la Păltiniş“ şi „Epistolar“ sunt mărturii ale acestui parcurs formativ.
-Şi-a dat doctoratul în filosofie la Universitatea Bucureşti în 1976.
-Din 1965, timp de 10 ani, a fost Cercetător la Institutul de Filosofie, iar din 1975 până în 1989 la Institutul de Istorie a Artei.
-Din 1990 este director al Editurii Humanitas, iar din 1992 este profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.
-A tradus opere de-ale lui Platon si de-ale lui Heidegger şi este preşedintele Societăţii Române de Fenomenologie.
Locuieşte în: Bucureşti.
Citeste mai mult pe aici
