Poezia “Luceafărul” reprezintă un poem filosofic scris de Mihai Eminescu și este considerat o capodoperă a literaturii românești.
Poemul poate fi privit ca o alegorie a viziunii romantice a condiției geniului în lume și totodată o meditație asupra omului de geniu, catalogat ca ființă nefericită și solitară.
Ideea de la care pleacă poetul în poezie este că există două posibilități de împlinire a omului – prin cunoaștere și prin iubire. Ambele pot înnobila omul cu sentimente pure și trăiri interioare intense.
Structura romantică se conturează atât prin opoziția celor două planuri cosmic – terestru cât și prin cele două viziuni ale cunoașterii omul de geniu – omul comun.
În istoria literaturii românești, Mihai Eminescu rămâne protectorul iubirii eterne și stâlp al creației mărețe.
Mihai Eminescu – Luceafărul creației românești
Considerat luceafărul poemului românesc, Mihai Eminescu a ridicat poezia ca sacrificiu al dragostei efemere pe altarul zeilor.
În creația sa, Eminescu a privit iubirea ca sens absolut al existenței umane. A admirat natura în toată splendoarea ei, încărcată de culoare, aceasta devenind părtașă la povestea de dragoste.
Mihai Eminescu a abordat în creațiile sale iubirea, natura, moartea, geniul, reușind să contureze un univers ideal în poezia lui.
Poezia Luceafărul – Particularitățile textului poetic
Poezia “Luceafărul”
- Poezie scrisă de: Mihai Eminescu
- Curent literar: Romantism
- Anul apariției poeziei: 1883
- Volumul de poezii: Poemul a apărut în Almanahul societății social literare “România Jună”
- Tema poeziei: Condiția omului de geniu într-o lume mediocră dominată de nepăsare
Tema principală este completată și de tema iubirii, naturii și a cunoașterii. Poezia Luceafărul reprezintă o alegorie pe tema iubirii și o mediație asupra condiției geniului în lume, privit ca o existență singuratică și tristă opusă omului obișnuit.
Luceafărul
A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.
Și era una la părinți
Și mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele.
Din umbra falnicelor bolți
Ea pasul și-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colț
Luceafărul așteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare și străluce,
Pe mișcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorința-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-și răzima
Visând ale ei tîmple,
De dorul lui și inima
Și sufletu-i se împle.
Și cât de viu s-aprinde el
În orișicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
***
Și pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Țesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Și când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mânile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Și din oglindă luminiș
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închiși
Pe fața ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
– O, dulce-al nopții mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează!
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Și s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Și apa unde-au fost căzut
În cercuri se rotește,
Și din adânc necunoscut
Un mândru tânăr crește.
Ușor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Și ține-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feței străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
– Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ți urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Și mumă-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Și m-am născut din ape.
O, vin`! odorul meu nespus,
Și lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Și toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
– O, ești frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
************************
Porni luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger nentrerupt
Rătăcitor prin ele.
Și din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor
Ca niște mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân` piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemenea
Uitării celei oarbe.
– De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Și lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor ești de vieți
Și dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…
Din chaos, Doamne,-am apărut
Și m-aș întoarce-n chaos…
Și din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
– Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne și minuni
Care n-au chip și nume;
Tu vrei un om să te socoți,
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toți,
S-ar naște iarăși oameni.
Ei numai doar durează-n vânt
Deșerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Și prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.
Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;
************************
În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.
Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă
Și împle cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri:
– O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patimi.
Și de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea dentâi
Și visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor față;
Abia un braț pe gât i-a pus
Și ea l-a prins în brațe…
Miroase florile-argintii
Și cad, o dulce ploaie,
Pe creștetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
Dorințele-i încrede:
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca alte dăți
În codri și pe dealuri,
Călăuzind singurătăți
De mișcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.
Curent literar – Romantismul
Luceafărul este un poem ce aparține romantismului prin tematica abordată. Poemul se concentrează asupra poveștii de iubire imposibilă ce are loc în condiții speciale între o fată de împărat și cel mai impozant astru de pe cer.
Romantismul a reprezentat libertatea de expresie și apariția ipostazei fantasticului, susținând lirismul și cultul naturii. Poezia este inclusă în direcția romantică atât prin tematică cât și prin personaje, motive și antitezele terestru-cosmic, real-ireal, fiind un reper al creației eminesciene.
Poezia Luceafărul – Explicația titlului
Titlul conturează natura duală a omului de geniu care ia parte atât la ordinea umană cât și la cea divină, poetul făcând apel la asocierea unor mituri vechi.
Mitul popular românesc având în prim-plan deformarea fonetică de la Lucifer, renumita stea a ciobanilor. „Hyperion” provine de la mitul lui Hyperion, acesta fiind fiul cerului și al pământului, menit prin ființa sa la o existență nesigură, oscilând între pământ și cer.
În poem, Luceafărul este un simbol al superiorității, în ipostaza omului de geniu.
Titlul se concentrează asupra motivului principal al poeziei, Luceafărul, evidențiind alegoria într-o perspectivă romantică a locului geniului în univers.
Poezia Luceafărul – Tema operei lirice
Cele mai citite articole
Tema centrală a textului poetic îl reprezintă condiția omului de geniu în raport cu universul, ipostaza iubirii și a cunoașterii.
Dragostea o regăsim în două planuri:
- Planul cosmic – între fata de împărat și Hyperion;
- Planul terestru – dragostea dintre Cătălin și Cătălina.
Viziunea despre lume se concentrează asupra raportului omului de geniu cu societatea, perspectiva fiind una romantică în care sunt alternate cele două planuri. De asemenea, poemul include și elemente clasice ce fac referire la simetria poeziei și compoziția armonioasă a acesteia.
Tema dragostei este sugerată prin armonizarea zborului spre absolut, făcându-se referire la meditația asupra geniului asociată cu elemente fantastice ale planurilor terestre și cosmice, conturând un adevărat mit erotic.
Ca motive literare centrale regăsim în poem motivul nopții, al Luceafărului și al visului. De asemenea, întâlnim și alte motive literare ca luna, stelele, codrul, marea și castelul.
Poezia Luceafărul – Structura și compoziția textului poetic
Compoziția romantică este creată prin opoziția:
- Planurilor: cosmic și terestru;
- Cunoașterii: omul de geniu și cel comun.
Poezia este structutată în 4 secvențe poetice (tablouri). Incipitul poeziei se remarcă printr-o abordare tipic basmului. Cadrul abstract devine umanizat, timpul fiind unul mitic.
Primul tablou
Prima secvență surprinde povestea de iubire dintre Hyperion și fata de împărat. Imaginarul poetic este una de natură romantică, atmosfera fiind în corespondență cu mitologia.
Dragostea apare lent dintr-o stare de visare, într-o ipostază nocturnă, sugerată prin motivele romantice: marea, castelul, oglinda. Ideea alegoriei este reprezentată de aspirația spre iubirea absolută a fetei de împărat și omul superior ce dorește o întruchipare materială.
Hyperion aruncându-se în mare, acesta devine un tânăr cu o înfățișare angelică și o invită pe fata de împărat în lumea lui.
Acest lucru simbolizează aspirația de a depăși condiția pământească, lucru ce o caracterizează pe fata de împărat. Aceasta nefiind capabilă de această metamorfozare, Hyperion dorește împlinirea sacrificiului suprem, mai exact renunțarea la condiția de geniu ce îl definește.
Al doilea tablou
Al doilea tablou pune în evidență planul terestru cu povestea de iubire dintre Cătălin și Cătălina (fata e împărat).
Este o altă perspectivă a dragostei fiind în opoziție cu cea absolută. Asemănarea celor două nume surprinde apartenența la același plan terestru, fiind unul inferior, al omului comun.
Imaginea lui Cătălin este ilustrată într-un stil al graiului popular, aceasta fiind în antiteză cu portretul Luceafărului.
Al treilea tablou
În al treilea tablou este descris într-o manieră ireală a drumului parcurs de Hyperion către Demiurg. Tabloul se concentrează asupra dialogului dintre Hyperion și Demiurg. În urma dialogului, Hyperion este dezamăgit deoarece Demiurgul îi refuză cererea, explicând-i că este imposibil acest lucru. Există nevoia unui echilibru cosmic, iar dorința lui Hyperion ar genera un haos absolut.
Al patrulea tablou
Ultimul tablou se deschide cu Hyperion aflat în ambele planuri. Revine la poziția de Luceafăr, întorcându-se pe cer, de unde privește Pământul. În acest fel, îi suprinde pe cei doi îndrăgostiți, ajungând la concluzia că pământenii sunt ființe inferioare, trecătoare, aspirația de a atinge absolutul fiind imposibilă. Cu toate că fata de împărat îl cheamă la ea, Luceafărul alege să nu mai răspundă cererii fetei, supunându-se condiției lui de om superior.
Atitudinea adoptată de Luceafăr la final de poezie este specifică omului de geniu – rațional, solitar, rece, ce nu mai dorește un dialog deoarece ei nu fac parte din aceeași lume. Dragostea este privită din două perspective, sugerând că aspirația la o iubire absolută o poate avea doar omul de geniu.
Limbajul artistic eminescian
- Puritatea limbajului folosit în textul poetic este reprezentată de numeroasele cuvinte provenind din limba latină și utilizarea neologismelor (haos, ideal, himeric, demon);
- Sunt utilizate expresii populare ce conferă un farmec specific limbajului eminescian (“De dorul lui și inima/Și sufletu-I să împle”);
- Adjectivele se regăsesc într-o proporție mică (doar 89 din cele 392 de versuri), câteva dintre acestea regăsindu-se pe alocuri: “frumos”, “dulce”, “mândru”;
- Muzicalitatea poeziei este conturată de încărcătura cuvintelor (aliterația) și o prozodie impresionantă caracterizată de alternanța dintre rima feminină și cea masculină, ritmul iambic și măsura de 7-8 silabe.
Concluzii
- Creația „Luceafărul” reprezintă expresia poeziei românești, unde sunt regăsite toate ideile principale, conceptele, motivele și modalitățile lui Eminescu, poezia fiind și testamentul lui liric.
- Poezia este considerată o meditație asupra condiției omului de geniu, privit ca o ființă perfecta dar solitară și tristă în opoziție cu omul comun.
- Perspectiva romantică despre lume este sugerată atât de tema cât și de asocierea planului terestru cu cel cosmic, antitezele și raportul dintre omul de geniu și societate.
- Aspectele clasice din textul liric sunt reprezentate de simetrie, armonie și echilibru la nivel de compoziție.
- Poezia Luceafărul include crezul eminescian cu influențe filozofice, care spune că ființa umană se află în imposibilitatea depășirii condiției proprii. Fata de împărat, deși îndrăgostită de Hyperion, nu va putea să își împlinească dragostea din cauza condiției inferioare ce nu poate să își depășească propria natură.
