Odă (în metru antic) reprezintă un poem al maturității artistice clasice al lui Mihai Eminescu, ce a apărut în anul 1883, după un proces îndelungat de adaptare a poeziei.
Prima variantă a poeziei s-a numit Odă pentru Napoleon, ulterior a devenit versiunea finală Odă – în metru antic, având același motiv literar al condiției omului de geniu.
Poezia se remarcă prin conținutul său autentic ce oferă o perspectivă nouă asupra realității concrete. Realitatea privită mai profund de sensul obișnuit al cuvintelor oferă un aer misterios din care se deduce setea de nemurire a oricărui creator.
Acest mister este potențat de vitalitatea uimitoare a versurilor și prin îndemnul de a medita asupra morții.
Oda eminesciană este apropiată cu poemul lui Horațiu prin metrică și mai ales prin ideile filozofice evidențiate.
Mihai Eminescu – Poet și filozof
Mihai Eminescu s-a afirmat și ca un mare filozof dând dovadă de o mare dinamism nestăpânit. Frământările interioare din sufletul lui l-au adus în fața unor întrebări suprafirești legate de existența spirituală.
Poetul este recunoscut pentru vasta cultură filozofică clasică, fiind un reprezentant de seamă al gândirii clasice românești.
Explicarea misterelor spiritului reprezintă una dintre cele mai importante provocări pe care unii poeți, printre care și Mihai Eminescu au reușit să le dovedească.
Opera Odă – în metru antic este inclusă în ultima perioadă de creație a poetului, perioadă în care au fost realizate și alte poeme remarcabile, la care Mihai Eminescu a avut nevoie de timp pentru a le termina.
Fiind creată într-un model formal riguros, fapt ce este sugerat și de titlu, poezia are influențe romantice datorită temelor și motivelor literare abordate, precum și de îmbinarea speciilor oda, meditația (poem filozofic) și elegia.
Poezia este inclusă alături de poeziile Luceafărul și Glossă într-o triologie, în care se încearcă dezvăluirea condiției omului de geniu.
Oda eminesciană a apărut în revista lui Titu Maiorescu în prima ediție de poezii ale poetului, în anul 1883.
Mihai Eminescu rămâne marele poet român preocupat de numeroasele probleme existențiale și care și-a expus viziunea despre viață în versuri nemuritoare. În cariera sa literară, Mihai Eminescu a reușit progresul, acesta fiind perceput ca o continuitate istorică.
Odă (în metru antic) – Particularitățile textului poetic
- Poezie scrisă de: Mihai Eminescu
- Curentul literar: Romantismul
- Anul apariției poeziei: 1883
- Volumul de poezii: Poemul a apărut prima dată în ediția de versuri “Priceps” al lui Titu Maiorescu
- Tema poeziei: Tema este una filozofică, în care poetul abordează conceptul de cunoaștere superioară.
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
Curent literar – Romantismul
Romantismul reprezintă o mișcare ideologică ce a luat ființă în prima jumătate a sec XIX în Europa, fiind un răspuns împotriva clasicismului.
Emoțiile și stările interioare sunt cele care domină în poezia romantică. În aceste poeme se valorifică:
- Dragostea;
- Natura;
- Folclorul;
- Mitul;
- Valorile culturii istorice.
Procedeele artistice se concentrează pe inversiuni, comparații și epitete metaforice, ce contribuie la o intensificare a dramei omului de geniu.
Se dorește o îmbogățire a vocabularului literar prin utilizarea unor registre stilistice ce conferă poeziei o valoare expresivă.
Poezia Odă – în metru antic aduce un elogiu dragostei, surprinzând întoarcerea poetului la ideile clasice, acestea fiind un simbol al gândirii raționale.
Prin acest poem, Mihai Eminescu conferă măsură perfecțiunii clasice, discursul său liric conturând idei filozofice asupra dragostei și a morții în esență clasică. Poezia este materializată prin intermediul elementelor romantice.
Ca specie literară, poezia lui Eminescu reprezintă o odă. Ca specie literară, oda s-a remarcat din jocurile rituale și din cântece închinate zeilor. În funcție de conținutul său, oda poate fi:
- Filozofică;
- Religioasă;
- Eroică;
- Personală.
De asemenea, poezia reprezintă o elegie, în care sunt exprimate sentimentele de:
- Tristețe;
- Melancolie;
- Suferință interioară;
- Regret.
Odă (în metru antic): Tema poeziei
Tema poemului este filozofică, de natură romantică, în care este surprinsă atitudinea superioară a poetului în ceea ce privește conceptul de cunoaștere și autocunoaștere.
Natura duală a temei abordate este dată de structura compozițională a textului poetic. Privind această abordare, se poate spune că poezia se asociază cu operele Luceafărul și Glossă, dat fiind faptul că textul liric se concentrează asupra trăirilor duale specifice omului de geniu.
Întreaga poezie este conturată pe o trăire interioară ce conferă poeziei o permanentă tensiune lirică: omul superior părăsește temporar condiția lui de geniu și răspunde îndemnului iubirii. După experiența “dureros de dulce” revine la condiția sa superioară, retrăgându-se irevocabil în creație.
Imaginarul poetic transpune realitatea într-o perspectivă artistică, în care analiza poetului se concentrează pe ipostaza sensibilă a dragostei și a morții cu ajutorul expresivității cuvintelor.
Odă (în metru antic) : Explicarea titlului
Titlul poeziei readaptează tehnica autentică a odei antice, fiind conturată în jurul unei structuri artistice meditative.
Titlul subliniază antiteza dintre înțelesul cuvântului „odă” ce semnifică laudă sau imn de slavă și durerea profundă a artistului, ce devine nemuritor prin esența geniului său suprinsă în textul poetic.
Odă – în metru antic este un titlu sugestiv ce face referire la specia literară, mai cu seamă la specificul prozodic. Metrul antic apare în versurile fără rimă, în care sunt oscilate silabe lungi cu unele scurte pentru a oferi muzicalitate poemului.
Odă (în metru antic): Structura și compoziția textului liric
Poezia este structurată în cinci strofe, în care elementul cheie ce construiește această compoziție este oximoronul. Acesta are rolul de a asocia două concepte aparent incompatibile și de a contura într-un viziune antitetică imaginile.
Strofele poemului conturează un ciclu existențial pus în evidență în patru secvențe lirice:
- I strofă suprinde atitudinea poetului cu privire la condiția omului superior;
- II strofă expune experiența care provoacă dezechilibru eului liric;
- III – IV strofă ilustrează starea prezentă a existenței eului poetic;
- V strofă prezintă rugăciune de izbăvire.
Prima strofă
Primul vers al poemului “Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” reprezintă unul dintre cele mai fundamentale gânduri poetice din lirica românească, subliniind un întreg ansamblu filozofic, în care eul poetic își prezintă etapa tinereții sale “să-nvăț”.
Eul trăiește în ideea imbolității timpului și a inexistenței morții. Acest vers este nucleul poeziei în jurul căreia se construiește discursul liric.
Contemplația poetului este surprinsă prin elementele cosmice specifice singurătății “Ochii mei nălţam visători la steaua/Singurătăţii”. Verbele la timpul imperfect “nu credeam”, “nălțam” reflectă acțiunea “să -nvăț” într-un timp trecut în eul poetic era în corespondență cu Cosmosul.
Vârsta la care eul aspiră este una veșnică, fiind sugerată de versul “Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi”, mantia reprezentând punctul de legătură cu planul exterior.
Singurătatea, regretul și melancolia sunt sentimentele ce reies din prima strofă.
A doua strofă
Strofa subliniază prin intermediul unui oximoron cu influențe romantice, chinul “dureros de dulce” al eului liric, manifestat de ivirea dragostei distrugătoare “deodată tu răsăriși în cale-mi”.
Dragostea poziționată pe aceeași notă existențială cu moartea evidențiază caracterul cunoașterii superioare, prin greutatea suferinței omului muritor.
La nivelul metagrafelor, punctele de suspensie subliniază momentul de meditație și de adevărul copleșitor obținut prin experiența iubirii.
Versul “Pân – în fund băui voluptatea morții” sugerează consumul intens al eului liric ce conștientizează adevărul despre destinul dureros de muritor.
A treia strofă
Strofa evidențiază dorința arzătoare a eului liric pentru femeie, cu toate că mitologia antică prezintă numeroase exemple de suferințe fizice la care au fost supusi eroii Nessus și Hercul, din cauza unei femei “Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus./Ori ca Hercul înveninat de haina-i;”.
Hiperbolizarea efectuată în baza acestor două comparații mitologice subliniază caracterul malefic al focului ce îl consumă pe eul liric.
Focul este simbolul emoției puternice, privit ca o durere, fiind în antiteză cu apa, strofa conturându-se ca o reacție a unei întrebări adresate în următoarele versuri.
A patra strofă
Eul liric este pierdut pe sine, iar discursul liric atinge cote maxime în ceea ce privește suferința “De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…”.
Focul devine un simbol purificator ce induce ideea de renaștere în contextul genialității “Pot să mai renviu luminous din el ca/Pasărea Pheonix”. Interogativa retorică evidențiază gândul reînvierii, exact ca refacerea mitică a păsării.
Simbolul păsării Phoenix reprezintă speranța redobândirii unei existențe purificatoare prin intermediul arderii (prin dragoste).
A cincea strofă
Finalul poeziei marchează momentul după experiența iubirii. Strofa mărește forma elegiei prin influențele filozofice ale rugăciunii de mântuire “Vino iar în sân, nepăsare tristă”.
Finalul este asociat cu poemul Luceafărul, în care se înțelege într-un final condiția omului superior ce necesită un loc diferit al trăirilor interioare.
Odă (în metru antic): Limbajul artistic și expresivitatea textului poetic
Poetul construiește în opera Odă (în metru antic) un limbaj artistic prin expresivitatea metaforică a cuvintelor.
Stilul estetic subliniază misiunea verbelor și a figurilor de stil din poezie. Experiența mistuitoare a iubirii este surprinsă în versuri prin verbele la perfectul simplu “răsăriși”, “băui” și pronumele la persoana a II-a “tu” ce surprinde apariția femeii.
Expresivitatea stilistică intensifică valoarea artistică a poemului prin cele două structure oximoronice “voluptatea morții”, “dureros de dulce”
În textul liric se remarcă legăturile de simetrie, prin aranjarea echilibrată a conjucției “când” în strofa a treia, aceasta conturând o stare ideatică.
În ultimul catren, verbele “vino”, “redă-mă”, exprimă dorința omului superior. Adjectivele pronominale “al meu vis”, “al meu rug” amplifică starea arzătoare a eului și induce aspirația către întoarcere la forma inițială a superiorității.
Lirismul subiectiv este subliniat de prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului poetic, fiind oferite de verbele și pronumele la persoana I “să-nvăț”, “credeam”, “ard”, “mă vaiet”, “meu”, “pe mine”, “mie”, sugerând caracterul meditativ al discursului liric.
Confesiunea lirică construită sub formă de rugă, elegie și odă sprijină lirismul subiectiv al versurilor.
Prozodia este una inedită, primele trei versuri având o măsură de 12 silabe și al patrulea vers de 5 silabe, ritmul fiind unul trohaic datorită combinării silabelor scurte cu cele lungi.
Concluzii
- Alături de capodoperele liricii eminesciene “Luceafărul”, “Glossă”, se alătură și poezia Odă (în metru antic) care tratează existența umană din perspectiva geniului.
- Poemul eminescian Odă (în metru antic) a apărut în revista lui Titu Maiorescu în prima ediție de versuri ale poetului, în anul 1883.
- Poezia este una filozofică cu aer romantic și pune în evidență contemplația superioară a poetului în ceea ce privește cunoașterea.
- Fiind o poezie gândită riguros respectând tiparele clasice, poemul surprinde perspectiva poetului asupra existenței umane prin simplitate stilistică și construcția armonioasă a versurilor.
- Nucleul acestei ode îl reprezintă versul “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Dragostea poetului clatină așteptarea “dureros de dulce”, fiind creatoare de fericire și totodată de dezamăgire.
- Sunt asociate speciile literare oda, poemul filozofic (meditația) și elegia.
- Lirismul subiectiv este evidențiat de dimensiunea lirică a textului poetic, luând o tonalitate de rugă.
- Titlul pune în evidență antiteza dintre sensul cuvântului „odă” ce semnifică laudă și chinul profund al artistului, ce devine nemuritor prin natura geniului său suprinsă în versurile poeziei.
- Prin această operă, Mihai Eminescu conferă măsură perfecțiunii clasice, discursul său liric conturând idei filozofice asupra dragostei și a morții în esență clasică.
- Întreagul poem este construit pe o trăire interioară ce redă poeziei o permanentă tensiune lirică: omul superior abandonează temporar condiția lui de geniu și răspunde îndemnului iubirii.
- Poezia se remarcă prin conținutul său unic ce oferă o viziune nouă asupra realității. Concretul privit mai profund de sensul obișnuit al cuvintelor oferă un aer enigmatic din care se deduce setea de nemurire a oricărui creator.
- Se dorește o dezvoltare a limbajului literar prin utilizarea mai multor registre stilistice, pentru ca poezia să capete valoare expresivă.
- Oda eminesciană este o creație ce uimește cititorul prin elementele romantice clasice, în care se surprinde viziunea superioară a poetului în ceea ce privește geniul.
