Toate odoarele verbale şi toate cotloanele sacre ale stîngii au fost sfărîmate. Fii şi nepoţi de mineri şi docheri laburişti prin laptele mamei şi-au suspendat genetica şi au votat Partidul Conservator. În morminte: nici o răsucire. Puşi în faţa dispreţului terminal al elitelor progresiste, părinţii răsculaţilor de azi ar fi făcut acelaşi lucru.
Cicumscripţii deţinute de Laburişti de la Ramses încoace au fost date Conservatorilor. Bishop Aukland, un tîrg prăpădit din nordul muncitoresc al ţării, are primul deputat Conservator în 135 de ani. Milioane de proştii satului au răspuns celor ce au luat în tărbacă decizia de a scoate Marea Britanie din UE. Brexitul escrocat s-a întors şi a lovit fatal. Aşa sună primul mesaj.
Al doilea spune că englezii au oroare de socialism.
Din clipa în care stînga condusă Corbyn şi tovarăşii lui au anunţat că deţin reţeta progresului prin gîndire unică, impozite pe orice, migraţie liberă şi basme climatice, bunul simţ englez a apărut pe scenă şi a trimis lunaticii acasă.
De aici, al treilea mesaj: alegerile au avut loc în Marea Britanie. Adică, într-o democraţie cu capul pe umeri şi talpa ţării bine pingelită. Englezii sînt fiinţa colectivă a unei înţelepciuni care spune că lumea merge bine pe bază de precedent verificat şi o ia razna din prea multă minte vizionară. Asta înseamnă, spre uimirea ageamiilor care folosesc termenul ca insultă, că Anglia e o ţară conservatoare. Nimeni nu a reuşit, încă, să clintească stabilitatea acestei societăţi pe care englezii înşişi o rezumă în cuvintele: It’s a fair country!
Ce s-a întîmplat pe 12 decembrie e deja prea mult pentru o zi de alegeri şi un guvern nou. Boris Johnson e prim-ministru, cu o majoritate nemaintîlnită în ultimii aproape 40 de ani. Laburiştii şi Democrat-Liberalii – divinizaţi de USR-ul nostru harnic şi perspicace – zac, azvîrliţi în vestiarul cu clovni rataţi. Conservatorii domnesc, dar într-o calitate nouă şi, pînă de curînd, neverosimilă. Fostul partid al mandarinilor reci născuţi în costume impecabile e, acum, ultima speranţă a clasei muncitoare.
Asemănarea cu Statele Unite e totală şi neîntîmplătoare. Victoria lui Trump în 2020 e aproape vizibilă, dar discuţia despre politică, partide şi alegători e insuficientă. Cheia care a deschis scrinul cu avalanşe e istoria. Mai precis, o criză istorică amplă care a pornit prin lume mînată de demnitatea rănită a naţiunilor şi zguduie, acum, superbul iglu retorico-digital în care tronează clasa de sus. Dar să ne cunoaştem mai bine!
Mai întîi trebuie lămurit că numita clasă muncitoare nu mai e clasa muncitoare, ci ruina ei mărunţită de vremuri grele. Răpusă în salturi sitematice de-a lungul ultimilor 30 de ani, fosta clasă muncitoare adună, azi, o masă de dezmoşteniţi, şomeri, trăitori din bani puţini şi speranţe de mult ofilite. În America şi în Europa de Vest – unde nimeni n-are voie să îşi strige deznădejdea fără a primi certificat de rasist – acest transport uman spre nicăieri a înţeles că a rămas fără drept de opinie, într-o democraţie golită de miez.
Oroarea din vieţile celor ce nu sînt elită face legea ascunsă a anilor noştri împănaţi de drepturile omului, transparenţă, awareness, justiţie socială, bla, bla, bla. Toţi aceşti oameni au fost informaţi că sînt surplus şi că au ratat înălţarea spre marea corecţie morală a lumii. Toţi au fost respinşi şi sînt pedepsiţi cu şomaj, impozite şi dezinters, pe motiv de apartenenţă la vechea civilizaţie occidentală, adică sub diagnosticul de înapoiere fără leac.
Într-adevăr, vina acestor prea-vertebraţi e că nu leşină, cuceriţi de agenda stelară a castei superioare: urgenţă climatică, migraţie şi căsătorii fără frontiere, sex fluid, Islam fără pată şi creştinism abominabil.
Între timp, liderii mîntuiţi ai lumii bune plusează cu fanatism, ştiind că imperiul virtuţii aduce, perfect septic, dominaţia pe care comuniştii au stropit-o cu sînge. UE are, mai nou, propriul Green Deal şi ţine să demonstreaze că poate multiplica de 27 de ori aroganţa care i-a adus lui Macron întîlnirile săptămînale cu Vestele Galbene. Estul va fi prima victimă a paranoiei climatiste UE şi se va alege, astfel, cu reconfirmarea planificată a reputaţiei de bantustan irecuperabil.
Drama civilizaţiei europene a trecut în regim de mare viteză. Lumea de jos a fost distribuită în rol de analfabet ingrat, iar noua gnoză intelectual-politic-artistic-internautică şi de alte anti-naţionalităţi îşi face de cap. Rezultatul acestui delir progresist aprobat în faţa oglinzii e şocant: feudalizarea lumii occidentale. Chiar aşa? Să vedem, pînă nu orbim.
Mari oraşe ca Londra sau Paris sînt, deja, entităţi colosale, reglate de un sistem strict de castă. La fel ca în vechile cetăţi de scaun şi tîrguri domneşti, accesul rîndaşilor e oprit. Dreptul de locuire există, dar e imposibil, la mii de euro metrul pătrat, pe piaţa imobiliară. Peste zi, o navetă extenuantă aduce în oraş mici funcţionari, prestatori de grădinărit, bone, zidari şi prăvăliaşi. Seara, toţi îngăduiţii pleacă spre marile dormitoare suburbane, cale de o oră şi mai bine cu trenul sau metroul. Porţile se închid. Stăpînii rămîn singuri cu protejaţii lor – o strînsură minoritară, adusă prin migraţie, menţinută ca exponat al virtuţilor nobilimii şi întreţinută de la buget, pentru asigurarea bazei de vot.
Noile mega-centre feudale sînt, practic, oligarhii nedeclarate şi trăiesc, tot nedeclarat, o ostilitate profundă faţă de democraţia care obligă patricienii să se amestece cu prostimea, la alegeri de vot egal. În afara zidurilor, plebea se răscoală tot mai des, dar pîinea, cuţitul, media şi educaţia sînt în mîna stăpînirii. Acolo unde revolta nu încetează (Marea Britanie, Statele Unite, Polonia, Ungaria) liderii şi regimurile nesupuse sînt demonizaţi pentru delictul de non-progresism.
Dar cea mai mare fraudă şi cel mai cuprinzător succes al proiectului feudal-global e falsificarea generală a realităţii. Reeducarea în masă şi captivitatea reţelelor sociale au provocat un efect incredibil: ignoranţa a cristalizat în certitudini dogmatice. Idei false despre lucruri complet necunoscute observatorului trec drept adevăr confirmat. Astfel, alegerile din Marea Britanie au fost însoţite de o percepţie – mediatic impusă – după care succesul stîngii e logic şi inevitabil. Prin urmare, orice alt rezultat e nelegitim. Alegerile sînt corecte numai dacă sînt cîştigate de casta progresistă. Culmea: pînă şi susţinătorii dreptei au votat convinşi că, în cel mai bun caz, pot micşora proporţiile triumfului progresist.
Cînd rezultatul real a arătat că această percepţie e o legendă coaptă într-un acvariu aşezat între oglinzi, s-au născut ştirile despre ”şocul din Marea Britanie”. Nu e nici un şoc! E adevărul care răzbate o dată la cîţiva ani, în zi de alegeri. Şi e dovada că trăim înghesuiţi într-un balon ermetic, în calitate de bubble-people.
Viaţa noastră trece şi se petrece într-un spaţiu marcat prestigios, ca parfumurile de brand: New York – London – Paris. Şi e separată de realitate de un enorm zid media. Operaţiile mintale rezervate cîndva democraţiei au devenit o înşelăciune care ne ajută să decidem inexistenţa realităţii şi să proclamăm certitidini virtuale. Detalii microscopice, amplificate fără încetare pe platforme media, devin orizont unic. În fond, transexualii fac mai puţin de 0,5% din populaţia Marii Britanii, dar sînt celebraţi sau văitaţi în fiecare emisiune de ştiri, zi de zi, 24 din 24.
Iată de ce democraţia curentă e plasată în condiţii ireale, la marginea magiei, sub hipnoza celor mai avansate prejudecăţi. E remarcabil că Anglia a rupt vălul, dar asta vine dintr-o tradiţie incomparabilă de realism inoxidabil. Cea mai veche şi mai solidă democraţie a lumii rezistă. Vom vedea cît.
Deocamdată, ştim că, mult pe deasupra lui Marx şi a urmaşilor lui contemporani, istoria şi politica s-au desprins de determinismul burţii. Politica şi istoria în care se zbate lumea occidentală sînt o bătălie pentru supravieţuire, nu o încăierare pe subvenţii mai mari. Nenumăraţi oameni vor să ştie că au rost şi că nu trăiesc într-o lume fără sens. Sexul, clima şi rasa despre care stăpînii lumii vorbesc necontenit într-o chino-păsărească galopantă sînt machiaj. Dedesubt, clocoteşte furia ignorată a unei lumi presată să renunţe la propria definiţie. Dacă definiţia e clasică şi occidentală.
Avertimsentul e clar. Îndată ce termină cu epurările leniniste, USR ar trebui să noteze: stînga a fost zdrobită de democraţia britanică pentru că s-a aşternut preş în faţa progresismului anti-naţiune al UE, pentru că a declarat nule tradiţiile propriei ţări şi pentru că a respins familia, munca şi legăturile naturale. Asta e tot şi mai urmează.
După mintea săltăreaţă a militanţilor progresişti de la noi, concluzia e că Trump şi Conservatorii britanici sînt noul PSD. Şi, dacă sînt, care e problema? Important e că două mari naţiuni au evitat năvodul.
Pe 31 ianuarie 2020, Marea Britanie va părăsi UE. Nu cum ar trebui şi nu în întregime. Dar politica şi istoria se clădesc pe convingeri, imagini şi simboluri. Contează că lumea va conchide că Marea Britanie a plecat şi că democraţia a respins UE.
O mulţime de oameni vor putea spune iar: It’s a fair country!
Citeste mai mult pe aici
