175
Sprijinit într-un baston şi cu un steag mic de hârtie în mână, a asistat liniştit la speach-urile oficialităţilor, iar apoi a aşteptat să primească respectul cuvenit din partea politicienilor şi reprezentanţiilor instituţiilor locale. Flancat de prefectul de Vâlcea, Florian Marin şi de comandantul Centrului de Perfecţionare, EOD şi Geniu „Panait Donici” Râmnicu Vâlcea, lt. col. Cristian – Gabriel Arinton, s-a uitat la lumea care s-a perindat prin faţa sa şi care le saluta respectuos pe cei doi oficiali şi le ura „La mulţi ani”, iar când ajungeau în dreptul său unii fie ezitau, alţii înclinau capul, unii i-au strâns mâna sau l-au bătut pe umăr, dar cei mai mulţi l-au ignorat de parcă n-ar fi existat.
Emil Veţeleanu nu este însă un om oarecare. Este unul dintre puţinii veterani de război din judeţul Vâlcea care a ajuns la venerabila vârstă de 100 de ani. Şi este, de asemenea, printre ultimii supravieţuitori ai marii bătălii de la Cotul Donului. Are o poveste de viaţă impresionantă.
Filmarea scandaloasă în care se vede cum îl tratează politicienii şi reprezentanţii instituţiilor locale, postată de RTV Vâlcea 1:
Veteranul a rămas văduv în urmă cu mai puţin de o lună
Cuprins
La vârsta domniei sale col. (r) Emil Veţeleanu stă prost doar cu auzul, în rest, este extrem de lucid şi cu o sănătate de invidiat. Îi place teribil de mult să fie în centrul atenţiei şi povesteşte inclusiv întâmplări cutremurătoare cu detaşare, dar şi cu un farmec aparte. Dar ca să afli toate aceste mărturii este nevoie de un „traducător”, în persoana fiicei sale mai mari. Doamna Doina Doandeş, în vârstă de 71 de ani, fostă profesoară, acum pensionară, este cea care are grijă de veteranul de război.
De la domnia sa am aflat că, duminică dimineaţa, col (r) Emil Veţeleanu a plecat singur la parada de 1 Decembrie fără să spună nimic, nimănui. De obicei, fiica îl însoţeşte în plimbările prin jurul casei. Locuieşte într-un apartament modest din Râmnicu Vâlcea. A rămas văduv în urmă cu mai puţin de o lună, dar nu conştientizează pierderea suferită. „S-a stins ca un puişor (mama – n.r.). A murit liniştită, eram şi eu, şi fratele, şi tata. El nu a conştientizat, şi cu asta vă spun totul”, ne-a povestit doamna Doandeş.
„A stat două ore la paradă. Am aflat de la vecini că a plecat“
În privinţa zilei de 1 Decembrie, doamna îşi aminteşte: „A plecat cu o haină bavareză pe el şi în pantofi, în loc de haina de iarnă şi ghete, un veston cumpărat de mine, deşi el o ţine una şi bună că l-a cumpărat din Austria. Era îmbrăcat subţire, dar a luat haina bavareză pentru că avea medaliile pe ea. Nu le mutasem pe haina de iarnă, pentru că nu mi-a spus ce are de gând să facă. Bastonul pe care-l avea la el nu-l foloseşte, îl ia de siguranţă. A stat două ore la paradă. Noroc că avea pe sub haină o bluză tip pinguin, foarte călduroasă. A plecat singur, fără să spună ceva. Am aflat de la vecini”.
Doamna Doandeş nu stă în permanenţă cu tatăl ei, dar cea mai mare parte din timp o petrec împreună. Are un apartament peste stradă de domnul Veţeleanu.
„Nu s-a plâns, nu a spus nimic, nu a comentat“
Am rugat-o să ne spună dacă a povestit ceva despre ce s-a întâmplat la paradă, cum comentează gestul politicienilor şi al reprezentanţilor instituţiilor locale.
„De la Primărie l-au felicitat, pentru că m-am dus eu şi am făcut toate demersurile. Nimeni nu are grija unui om în vârstă, sunt altele grijile. Asta, probabil că l-a nemulţumit, că şi-ar fi dorit ca cei din jur să aibă aceeaşi grijă faţă de el pe care o avem noi. Dar nu s-a plâns, nu a spus nimic, nu a comentat. Într-adevăr, el are vârsta României Mari! Nu este nici un comentariu de făcut. Poate că nici nu l-au recunoscut. Am văzut imaginile. Nu este nicio problemă. Şi tata este ca un copil capricios. Într-adevăr, dacă iese pe stradă şi nu-l bagă nimeni în seamă se întristează. Se bucură când vorbeşte cineva cu el, pentru că el nu are prieteni. Cât despre ziua de 1 Decembrie cred că ar fi vrut un pic răsfăţ. De conştientizat a conştientizat, dar repet nu s-a plâns faţă de noi. Chiar i-am spus – „Tata, ai spus că nu pleci la defilare, cum să pleci în pantofi şi haină?” N-a comentat nimic, a lăsat capul în jos.”
„Ar fi bine dacă l-ar face Cetăţean de Onoare, ar fi fericit”
„N-aveai cum să nu-l observi cu decoraţiile în piept!“
Singura autoritate care l-a tratat pe veteranul de război cu respectul cuvenit, la Ziua Naţională a României, este primarul liberal din comuna Păuşeşti – Măglaşi, Alexandru Dediu. Acesta i-a strâns mâna şi i-a urat „La mulţi ani!”.
Jenat parcă de gestul normal pe care l-a făcut, diferit de modul în care s-au comportat celelalte persoane prezente, acesta ne-a declarat: „Eu am un respect deosebit pentru bătrâni, mi-am iubit foarte mult bunicii, îmi petrec mult timp alături de bătrânii din localitatea în care sunt primar. E ceva firesc, aşa am fost educat. La o asemenea manifestare, domnia sa era (ar fi trebuit să fie – n.r.) în prim plan până la urmă, veteran de război. Era imaginea vie a momentelor pe care le omagiam. Nu ceilalţi. N-aveai cum să nu-l observi, cu decoraţiile în piept! Îţi dădeai seama că este veteran de război! Nu ştiu ce să spun despre ceilalţi, probabil că nu şi-au dat seama”, ne-a mărturisit primarul Dediu.
„N-o să uit niciodată gerurile din Rusia“
Emil Veţeleanu avea în jur de 20 de ani când a plecat pe front. N-a putut niciodată să uite gerurile din Rusia, pe care le-a îndurat aproape cinci ani: „Când s-a terminat Primul Război Mondial, eram în burtă la mama, dar pe Al Doilea l-am prins, pe tot. Şi chiar dacă n-am fost în linia întâi, fiind la Transmisiuni, am văzut multe orori. Am plecat pe front la 20 de ani. Ca traseu, am mers pe Rostov, pe Don, aproape de Cotul Donului. Iarna n-am s-o uit niciodată, cu gerul din Rusia”, ne-a declarat acesta.
Recunoaşte că a uitat multe, dar pe altele şi le aminteşte de parcă s-ar fi petrecut ieri: „Chiar şi acum, seara, înainte să mă culc, caut să-mi amintesc mai multe, şi din armată, şi din război, şi de după. Mai am coşmaruri cu gările pline de oameni, bombardate… Am avut noroc, aşa am supravieţuit, noroc că eram la Transmisiuni. Retragerea a fost mai grea, pentru că Transmisiunile rămâneau la final. Eram comandant de companie, în grad de locotonent, pe vremea aceea”, îşi mai aminteşte bătrânul colonel în retragere. Acesta este gradul la care a ajuns în final, după Revoluţie, graţie legislaţiei.
În viaţa civilă a fost nevoit să se tot reprofileze, în vremea comunismului, ca să poată avea grijă de copiii săi: „Am trecut prin toate, la Petrol, apoi la Uzinele Sodice Govora, am fost şi în învăţământ. Era diferenţă destul de mare de salariu, în învăţământ era mult mai mic, timp de 6 ani cât am ţinut copiii la facultate”.
Citeste mai mult pe aici
