„Flori de mucigai” este poezia ce deschide volumul de poezii cu același nume și reprezintă o ars poetica în care este promovată estetica urâtului de către poetul Tudor Arghezi. Poezia se concentrează asupra străduinței creatorului în procesul de creație.
Poezia este reprezentativă pentru estetica urâtului, limbajul lui Arghezi fiind unul inovativ și remarcat în lirica lui Charles Baudelaire în volumul de poezii “Florile răului”.
Asocierea frumosului cu urâtul conferă poeziei o expresivitate uluitoare prin efectele estetice rezultate. Urâtul reușește să ilustreze neajunsurile vieții, ostilitatea și teama acestea fiind părți ale existenței umane.
Viziunea modernă despre lume prezintă puterea și sensibilitatea poeziei ce poate exprima și lumea anostă a unei umanități degradate și poate reliefa frumosul și absolutul din această lume.
În poezia “Flori de mucigai” este surprinsă atitudinea specifică esteticii moderniste prin structura și compoziția textului liric și imaginarul poetic neprevăzut.
Tudor Arghezi (1880-1967) – Reprezentant al poeziei interbelice
Tudor Arghezi este poet, prozator și un reprezentant de seamă al liricii din perioada interbelică.
Poetul surprinde printr-un limbaj unic condiția creatorului într-un univers lipsit de viață și speranță și reușește să șocheze cititorul.
Fiind un reprezentant al poeziei interbelice, Tudor Arghezi ilustrează un univers caracterizat de alternanța dintre două atitudini opuse.
Creația sa poetică se remarcă printr-o originalitate greu de egalat, fiind considerată o treaptă importantă a liricii române.
Printre cele mai reprezentative volume semnate de Tudor Arghezi, amintim:
- „Cuvinte potrivite” (1927);
- „Poarta neagră” (1930);
- „Flori de mucigai” (1931);
- „Una sută una poeme” (1947);
- „Poeme noi” (1963).
Limbajul arghezian se remarcă prin ilustrarea lumii degradante și artificiale în care negativul reprezintă un izvor de fascinație.
Întregul volum „Flori de mucigai” expune mediul închisorii, evidențiind ideea că și cea mai decăzută persoană are ceva frumos și bun în ea. Din poezii este sugerată suferința în fața degradării umane, temnița devenind simbol al infernului.
Flori de mucigai – Particularitățile textului liric
- Poezie scrisă de: Tudor Arghezi
- Curent literar: Modernism
- Anul apariției poeziei: 1931
- Volumul de poezii: Poezia este inclusă în volumul cu același nume “Flori de mucigai”
- Tema poeziei: Definirea condiției creatorului în raport cu universul.
- Ideea centrală: Poezia reprezintă o artă poetică cu influențe moderne în care este sugerată ideea că sensibilitatea artei (poezia) poate inspira și lumea degradantă sau urâtă a unei umanități pierdute. Asocierea „florilor” cu „mucigaiul” surprinde o imagine semnificativă pentru „estetica urâtului”.
Flori de mucigai
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Curent literar – Modernismul
Modernismul poemului „Flori de mucigai” este sugerat de compoziția textului liric și strofele inegale. Poetul își expune viziunea într-o manieră directă despre procesul de creație, punând accentul pe combinarea unor registre:
- Neologice;
- Populare;
- Religioase.
Tudor Arghezi își prezintă părerea în legătură cu procedeele artistice specifice istoriei române, fiind în corespondență cu suferințele propriului trecut. Acesta conturează prin spontaneitate și talent un adevăr frumos și luminat, născut din lumea urâtă și degradantă.
Poetul nu poate fi încadrat într-un curent anume, el realizând o asociere a tendințelor literare (traditionalism, modernism), iar cariera sa literară și experiențele grele din viață au contribuit la imaginea sa de creator autentic.
Apartenența la curentul modernism este dată de nerespectarea regulilor de prozodie tradițională și ilustrarea esteticii urâtului.
Flori de mucigai – Tema operei lirice
Tema poemului este modernă și sugerează sacrificiile creatorului pentru creația sa și trăirile interioare ale eului liric torturat de propriile gânduri și frământări. Întrega poezie este rezultatul unei stări de neliniște accentuată de setea pentru creație.
Poezia prezintă perspectiva poetului despre o lume degradantă și decăzută, surprinzând cititorul prin limbajul și expresivitatea textului poetic.
“Florile de mucigai” simbolizează frumosul ce poate fi dezvăluit într-un univers al întunericului și al ostilității.
Imaginarul poetic pune în evidență lumea ostilă și întunecată în care apare și durerea manifestată în urma nevoii de a crea.
Flori de mucigai – Titlul poemului
Titlul poemului reprezintă un oximoron, în care:
- florile – exprimă lumină, splendoare, gingășie;
- mucigaiul – ilustrează întunericul, răul, urâtul și moartea.
Oximoronul conturează un cadru, în care valorile umane sunt alterate și înjosite, în care ființa umană este umilă în fața îngrădirii și a restricțiilor severe.
Titlul „Flori de mucigai” este sugestiv pentru limbajul inovator al lui Tudor Arghezi denumit estetica urâtului, fiind un procedeu artistic apărut la poetul francez Charlez Baudelaire, în volumul de poezii “Florile răului”.
Cele mai citite articole
Această îmbinare a frumosului cu urâtul conferă titlului o elocvență copleșitoare și o expresivitate remarcabilă prin efectele artistice realizate. Urâtul exprimă imperfecțiunile vieții și face trimitere la sentimentele de tristețe, singurătate și teamă.
Alcătuirea compozițională a textului poetic
Poezia este construită în două secvențe în care sunt surprinse confesiunea artistică a poetului și neputința creatorului de a-și săvârși creația într-un mediu ostil și rece.
Prima secvență
În prima secvență este reliefată aspirația creatorului de a-și scrie versurile, fiind acaparat de nevoia de a comunica cu lumea înconjurătoare.
Creatorul profund marcat de neputința de a crea, încearcă într-o manieră șocantă să scrie “Le-am scris cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă goală,/Pe întuneric, în singurătate”.
Într-o realitate a unei lumi închise marcate de întuneric și degradare, poetul este capabil să evidențieze urâtul de unul singur. Versurile care susțin această idee sunt “Cu puterile neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/Care au lucrat împrejurul/Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.”
Versurile provin din sufletul chinuit al poetului, versuri ce nu pot fi așezate pe hârtie și sunt încărcate de sensibilitatea și frământările acestuia.
Aceste trăiri interioare sunt suprinse prin versurile “Sunt stihuri fără an,/Stihuri de groapă,/De sete de apă/Şi de foame de scrum,/Stihurile de acum.”
Mediul închisorii împiedică recuperarea inspirației divine, iar poetul se simte constrâns și nu poate săvârși arta în ciuda eforturilor pe care acesta le realizează. Versurile care ilustrează această idee sunt „Când mi s-a tocit unghia îngerească/Am lăsat-o să crească/Şi nu mi-a crescut -/Sau nu o mai am cunoscut.”
A doua secvență
În a doua secvență este intensificată neputința poetului prin atmosfera conturată de “întuneric” și “ploaie”. Versurile ilustrează cadrul exterior la fel de ostil și decăzut în corespondență cu cel din interior.
Nevoia de comunicare cu lumea exterioară este compleșitoare, fapt pentru care poetul crează “cu unghiile de la mână stângă”. Mâna poate fi privită din două perspective:
- În planul terestru – mâna reprezintă simbol al muncii;
- În planul divin, superior – mâna este simbol al puterii și semnifică mâna lui Dumnezeu.
În creștinism, semnul crucii se realizează cu mâna dreaptă. Dacă semnul crucii este făcut cu mâna stângă, acest fapt este considerat satanism sau chiar magie neagră.
Din punct de vedere cultural, mâna dreaptă are o semnificație pozitivă, iat mâna stângă are o conotație negativă, uneori chiar distrugătoare.
“Mâna stângă” reprezintă în această situație un simbol al infernului și sugerează ideea unui nou concept.
Elocvența și limbajul textului liric
Expresivitatea poeziei este conferită de estetica urâtului, prin prisma oximoronului folosit. Sensul cuvântului “mucigai” este unul conotativ, referindu-se la decăderea psihică în corespondență cu omul deoarece el este alăturat “florilor” reprezentând viața.
La nivelul figurilor de stil, metaforele sunt cele care ilustrează neputința și disperarea poetului ce nu poate să scrie liber. Metaforele “Unghia cerească”, “stihuri de groapă”, “foame de scrum” exprimă setea de a crea și evidențiază condițiile precare la care este supus omul creator.
Expresivitatea este efectuată prin inversiuni și prin utilizarea verbelor la timpul trecut, asociate cu verbe la imperfect “am cunoscut”, “am scris”, “bătea”, “mă durea”.
Lirismul subiectiv din poezie sugerează prezența eului poetic prin intermediul mărcilor lexicle ale verbelor și a pronumelui la persoana I “m-am silit”, “am scris”.
În expresiile “puterile neajutate”, “firida goală”, epitetele au rolul de a impulsiona cititorul pătrunderea mai profundă în planul conceptelor și al emoțiilor.
În poezia „Flori de mucigai” se remarcă inventivitatea poetului din punct de vedere lexical în vederea ilustrării mediului anost în care se află. Datorită figurilor de stil, poetul reușește să surprindă frumusețea în orice loc al lumii, oricât de degradant ar fi acesta.
Limbajul este marcat de utilizarea unor cuvinte ce au mare impact asupra cititorului prin expresivitatea copleșitoare și expresiile “urâte” care primesc noi sensuri.
Condițiile la care este supus omul, trezește în sufletul poetului sentimente de dezgust și aversiune.
Mediul închisorii are amprenta răului și are efecte devastatoare pentru ființa umană, neputând să se exprime și obligând-o la tăcere.
Registrele stilistice asociază intr-o variantă modernă, exprimarea populară cu influențe arhaice și cea religioasă (simboluri ale evanghelilor) ce conferă textului liric expresivitate și o ambiguitate specifică poeziei moderne: “stifuri”, “mucigai”, “taurul”, “leul”, “vulturul”.
Prozodia este una modernă, fiind sugerată de strofele inegale, măsura variabilă și rima împerecheată.
Concluzii
- Poezia reprezintă o confesiune chinuitoare despre rolul creatorului și despre modul în care poezia reușește să evidențieze urâtul ca valoare estetică.
- Creația “Flori de mucigai” este o poezie modernă datorită limbajului unic, perspectivei despre lume și utilizării esteticii urâtului ca mod de a ilustra realitatea cruntă.
- Setea de creație și interesul pentru perfecțiune sunt primordiale pentru universul poetic al lui Tudor Arghezi.
- Poemul este considerat o artă poetică în care își prezintă propriile gânduri în ceea ce privește arta literară și perspectiva despre lume și rolul creatorului.
- Tudor Arghezi este de părere că orice lucru din viața cotidiană, indiferent dacă este frumos sau nu, poate reprezenta o sursă poetică.
- Titlul operei lirice reprezintă un oximoron deoarece sunt asociate „florile” ce semnifică lumina și frumosul cu mucigaiul ce reprezintă întunericul și „urâtul”.
- Limbajul artistic arghezian se remarcă prin noutate, diversitate, fiind încărcat de înțelesuri noi.
- Prin înțelesul denotativ al expresiei “flori de mucigai” proiectează imaginarul poetic într-un plan închis, rece, umed, caracteristic închisorilor, fiind mediul perfect pentru aceste flori.
- Imaginea închisorii devine în poezie simbol al infernului în care este manifestată suferința în fața degradării umane.
- În poezia Flori de mucigai sunt evidențiate procedeele artistice specifice esteticii urâtului atât din punct de vedere al inovației lingvistice cât și ca esență a ideilor sugerate.
- Pentru Tudor Arghezi, creatorul este cel care conferă cuvintelor “urâte” sensuri noi, forme diferite care le pun în evidență frumusețea și le transformă în “versuri și icoane”.
