136
Preşedintele Turciei, Recep Erdogan, a anunţat, la 27 noiembrie, semnarea unui acord de „cooperare militară şi de securitate” între Turcia şi Guvernul de Uniune Naţională (GNA) din Libia condus de premierul Sarraj. Acest acord este însoţit de un tratat de delimitare maritimă care vizează zonele de foraj din Creta şi Cipru, fapt ce a declanşat furia capitalelor din estul Mediteranei.
La jumătatea lunii decembrie, la mai bine de o sută de ani după ce ultimii soldaţi otomani au părăsit Libia, preşedintele turc a anunţat că este gata să trimită trupe pentru a sprijini guvernul de la Tripoli, riscând o altă escaladare în ţara sfâşiată de război civile. Pe 25 decembrie, Erdogan s-a întâlnit cu preşedintele tunisian pentru obţine sprijinul Tunisului în acest conflic. Războiul din Libia intră într-o faza periculoasă pentru Europa.
Războiul civil „uitat”
Venit la putere printr-o lovitură de stat în 1969, colonelul Gaddafi va guverna ţara timp de 42 de ani. Revoltele cunoscute sub denumirea de „Primăvara Arabă“, combinate cu o campanie aeriană şi navală a francezilor şi britanicilor îi vor fi în cele din urmă fatale dictatorului de la Tripoli. Din 2011, această „ţară mică” (populaţie de 6,5 milioane) dar care are cele mai mari rezerve de petrol din Africa, a fost afectată de haos şi război civil.
Guvernul (condus de premierul Sarraj), aliat cu miliţiile islamiste şi recunoscut oficial de comunitatea internaţională, controlează doar o parte din Tripolitania, în timp ce facţiunea opusă, „Parlamentul Tobruk” susţinută de Armata de Eliberare Naţională condusă de mareşalul Khalifa Haftar, domină Cyrenaica.
Restul ţării este împărţit între miliţiile Tuareg, Statul Islamic, gruparea Ansa al-Sharia, miliţiile din Ciad şi Sudan, contrabandişti şi traficanţi de toate felurile. Conflictul continuă în parte din cauza slăbiciunii militare a protagoniştilor şi fragilităţii alianţelor care se schimbă în mod frecvent, reflectând structura tribală a ţării (berberi, arabi, tuaregi…), explicabilă prin geografia ţării, o lungă fâşie de coastă juxtapusă cu deşertul.
Dar din 2016, lucrurile se schimbă. Susţinut de o coaliţie eterogenă, mareşalul Haftar alungă o parte din jihadiştii din Cyrenaica şi preia „zona petrolieră” situată între Sirte şi Sarir (unde se află 70% din rezervele libiene). Haftar a participat la lovitura de stat care l-a adus pe Gaddafi la putere, a devenit unul dintre apropiaţii regimului, a luptat în timpul războiului de Yom Kippur şi a condus intervenţiile militare libiene în Ciad. El a fost capturat la N’djamena, l-a trădat pe Gaddafi şi s-a s-a pus în slujba CIA, s-a dus în exil în Statele Unite şi s-a întors în ţară după căderea dictatorului libian. În aprilie 2019, el a lansat o ofensivă spre Tripoli, dar în ciuda sprijinului pe care îl are, nu reuşeşte să cucerească capitala libiană.
Un nou război din Orientul Mijlociu
Conflictul libian este de tip nou, reflectând redistribuirea alianţelor în regiune după revoltele cunoscute sub denumirea „Primăvara arabă“. Pe de o parte, Haftar este sprijinit de Egipt, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Iordania şi mai discret de Rusia şi Franţa. De cealaltă parte, Sarraj este sprijinit de Turcia, Qatar şi Italia. Dintre cele trei războaie proxy care au făcut ravagii în regiune (Siria, Yemen, Libia), conflictul libian este cel mai puţin mediatizat, dar este cel care ar putea ameninţa interesele europene în modul cel mai direct, provocând o escaladare a tensiunilor în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Dar cine sunt aceste puteri implicate în conflictul libian şi care sunt motivaţiile lor?
Tabăra Haftar
Mareşalul Haftar pretinde că reprezintă tabăra „laicilor” împotriva islamiştilor şi, prin urmare, singura speranţă de stabilitate într-o ţară fragmentată. Cei care o susţin se raportează la „exemplul Sissi” (fostul general egiptean ajuns preşedinte în Egipt): democraţia reprezentativă duce la victoria islamiştilor şi, prin urmare, la haos şi numai un om puternic susţinut de armată poate suda o ţară atât de împărţită ca Libia.
Cine sunt susţinătorii
Începând cu 2011, Emiratele Unite, Arabia Saudită şi Bahrain au văzut islamul politic ca pe un pericol existenţial. Emiratele văd în Libia şi resursele sale petroliere din inima Mediteranei o miză strategică pentru interesele sale viitoare (diversificarea economică, liniile maritime…). La şase ani de la lovitura de stat care l-a adus la putere pe generalul Sissi, Egiptul nu doreşte un guvern islamist şi o ameninţare teroristă la uşa sa.
Sissi nu a iertat Turcia că a sprijinit Frăţia Musulmană şi îl vede pe Mareşalul Haftar drept cel mai bun scut împotriva pericolului haosului şi anarhiei. Rusia nu ratează niciodată o ocazie de a discredita Occidentul poziţionându-se ca arbitrul cheie al conflictelor din Orientul Apropiat şi Mijlociu. În timp ce îl sprijină pe mareşalul Haftar prin intermediul mercenarilor companiei private Wagner (conform surselor, între 200 şi 1000 de soldaţi sunt prezenţi în teren, lunetişti, supraveghere electronică, consilieri etc.), ruşii se asigură nu rup legăturile cu GNA.
În acest sens, Moscova face acelaşi joc pe care l-a făcut cu succes în Siria. Franţa vrea să elimine orice posibilitate de sanctuar terorist în Libia, „ poarta de intrare atât în Europa, cât şi în Sahara”, după cum spune ministrul de externe francez Jean-Yves Le Drian. În timp ce căuta să împace cele două părţi beligerante, francezii l-au sprijinit pe Haftar pentru a împiedica eforturile Statului Islamic de a extinde califatul în Libia.
Tabăra Sarraj
Începând cu 2010, Turcia şi-a urmărit neobosit obiectivul de avea un cuvânt greu de spus în Orientul Mijlociu, în special prin sprijinirea grupării islamiste Frăţia Musulmană şi a mişcărilor populare islamiste, în timpul Primăverii Arabe. Scopul lui Erdogan în conflictul libian este de a zădărnici planurile Emiratelor, Arabiei Saudite şi Egiptului, dar şi de a devia atenţia de la dificultăţile politice interne cu care se confruntă în prezent Erdogan. În acest joc periculos, Ankara trebuie, înainte de toate, să fie atentă să nu intre în conflict cu ruşii, cu care au o cooperare delicată în Siria.
Qatarul îşi foloseşte mijloacele financiare pentru a submina eforturile rivalilor săi din Orientul Mijlociu (SUA, Arabia Saudită) care l-au izolat printr-un embargou din 2017 din cauza presupusului sprijin pentru mişcările teroriste.
Aproape neatinsă de terorism, Italia are un obiectiv clar: nu doreşte un nou val de migranţi. Cu toate acestea, din cauza apropierii de coaste sale a regiunii libiene Tripolitania, unde se află 800.000 de posibili migranţi (inclusiv 8.000 în centrele de detenţie) care aşteaptă să o ocazie să se îmbarce spre Europa, Roma are nevoie de stabilitate în Tripolitania şi, prin urmare, îl sprijină pe Sarraj.
Consecinţele unei eventuale escaladări
O ţară împărţită în multiple zone de influenţă, două facţiuni care se bat pentru supremaţie, graniţe poroase care atrag toţi mercenarii din Africa şi „veteranii“ Statului Islamic, totul este pregătit pentru o escaladare dramatică la porţile Europei. Cu cele mai mari rezerve de petrol din Africa, aproape de pieţele de consum, Libia atrage în mod natural diverse forşe care caută să pună mâna asupra puţurilor şi porturilor sale petroliere. Dacă conflictul se agravează, preţul petrolului va creşte.
După şantajul Turcia în cazul crizei siriene, toată lumea a înţeles că Europa este incapabilă să gestioneze fluxul de refugiaţi; o nouă criză a migranţilor din Libia cu sute de bărci pline de refugiaţi pe Mediterana ar fi un dezastru politic pentru Europa. Criza siriană din 2015 a dus deja la Brexit, la creşterea guvernelor populiste în „noua” Europă şi în Italia. O criză libiană în 2020 ar avea consecinţe politice regretabile pentru Europa. Numeroase zăcăminte au fost descoperite recent în estul Mediteranei.
Rezervele de gaz sunt estimate la 122 mii de miliarde de metri cubi. Egiptul, Grecia, Ciprul şi Israelul au făcut front comun pentru a le exploata, excluzând Turcia. Conflictul libian şi dorinţa Turciei de a lupta împotriva concurenţilor săi regionali ar putea duce la creşterea tensiunilor în Cipru şi în Marea Egee. Înainte de a fi prea târziu, Europa trebuie să recâştige controlul asupra situaţiei din Libia pentru că există un risc de destabilizare generală în Meditarana şi Sahel, susţin analiştii.
Cele mai citite articole
Citeste mai mult pe aici