Cel mai negru scenariu pe care mi-l pot imagina. O distopie?

Toată planeta stă în casă, unii de bunăvoie, alții fugăriți de poliție înapoi în locuințele lor. Miliarde de exemplare ale speciei umane, suntem cu toții arestați la domiciliu, incapabili să fim utili în luptă, altfel decât prin like-uri digitale. Suntem în război cu aerul de afară, cel purtător de coronavirus, și evităm armele sale, adică bancnotele, clanțele ușilor sau butoanele lifturilor.

Războiul cu noul coronavirus seamănă cu un asediu. Noi suntem cei asediați. Suntem vulnerabili în fața dușmanului, așadar singura noastră șansă este să stăm în cetate, pentru că, dacă ieșim, putem fi atacați imediat și riscăm să îngroșăm numărul victimelor. Ca în orice asediu, organizarea comunității este esențială. Unele cetăți se bazează pe solidaritatea socială, altele au nevoie de lideri puternici, care să fie capabili să impună disciplina prin forță. Pe timp de pace, noi, locuitorii cetății, adică cetățenii, plătim taxe statului pentru a fi protejați. În vremuri de asediu, adică tulburi, trebuie doar să tăcem din gură, să încurcăm cât mai puțin, și să lăsăm profesioniștii din armată să ne apere. Dușmanul este oricum mai puternic, nu mai e nevoie să recrutăm soldați, ar fi pierderi inutile sau carne de tun. Așteptăm deci liniștiți ca liderii noștri să lupte și să câștige războiul. Că d-aia sunt acolo și d-aia îi plătim.

O prima eroare de estimare a proporțiilor dezastrului este că așteptăm minuni de la niște oameni obișnuiți, numiți politicieni. Ei nu sunt supraoameni, mulți dintre ei sunt chiar niște profesioniști mediocri, însă ei s-au nimerit la timonă, în această perioadă, și cu ei defilăm. Pe foarte puțini i-au recomandat calitățile organizatorice sau vizunea globală, majoritatea au fost susținuți doar de interese economice și manipulare. Puțini lideri mondiali au avut curaj să ia decizii importante, la timp, așa cum s-a văzut. Majoritatea lor sunt fricoși sau depășiți, colaborează prea puțin unii cu alții, iar mulți dintre ei pur și simplu mint cu nesimțire. Mulți încă se gândesc la beneficii electorale sau la tunuri financiare, datorate situațiilor de urgență.

Palierul de acțiuni al guvernelor de pe mapamond este foarte larg, de la imunizare colectivă la izolare totală. Nici măcar acum nu există o abordare globală a crizei. Opțiunea extremă, a imunizarii colective, susținută la început de Regatul Unit sau Olanda, s-a diluat însă, odată cu panica populară instalată la apariția primilor morți. Extrema opusă, adică izolarea totală, cea care are rezultate foarte bune în combaterea pandemiei din Asia, distruge însă economia țărilor care o aplică și schimbă viitorul cetățenilor. În rău, bineînțeles, dar cât de rău? Nimeni nu știe să răspundă serios la această întrebare, iar impredictibilitatea viitorului este principala panică generată de acest scenariu.

E o atmosfera de haos, liderii politici mondiali sunt debusolați iar statele sunt copleșite și incapabile să coopereze eficient între ele. Circulă o mulțime de știri false, iar atunci când și politicieni mint, devine foarte greu să mai ai încredere în cineva. Totuși, Angela Merkel, probabil unul dintre cei mai credibili și mai bine informați oameni din lume, a estimat o rată a îmbolnăvirilor de 60-70% din populația Germaniei. Tot ea a comparat criza actuală cu cel de-al doilea război mondial, adică catastrofa care a durat 6 ani și a răpus peste 50 de milioane de oameni, militari și civili. Între timp și Angela Merkel a ajuns în carantină. Imigranții stau să intre în UE, așteptând momentul de slăbiciune. Între timp, s-a dovedit că Rusia măsluiește grav cifrele, considerând decesele ca fiind cauzate de pneumonii. Ayatollah-ul Iranului îi acuză direct pe americani de producerea conștientă a lui COVID 19 și refuză ajutorul umanitar american, de frica altor viruși. În ciuda succesului ulterior, posibil doar într-o dictatură comunistă, chiar și China a gestionat deplorabil criza în primele 7 săptămâni.

Ce speranțe avem?

În fond, deși puțini o spun pe șleau, mulți văd războiul împotriva COVID19 ca pe un efort colectiv de a ne salva bătrânii de la moarte. Conform statisticilor, miza principală asta este. Cu toții luptăm, în primul rând, pentru a le oferi părinților noștri, câțiva ani de viață în plus. Însă luptăm fără să avem certitudinea că vom reuși să-i salvăm. Stăm izolați, sperând că astfel îi vom proteja pe bătrâni, și estimăm dacă vom avea suficiente resurse ecomomice, pentru a rezista până la sfârșit. Care sfârșit? Trebuie să fii arogant să prezici când se va sfârși.

Speranțele sunt puține si slabe, însă sunt câteva. Una dintre ele este că în Asia pare că se poate lupta cu el. Însă chiar și în Asia, acolo unde virusul pare ținut sub control, acțiunile oamenilor sunt limitate iar viața lor nu este nicidecum la fel ca anul trecut. Controlul virusului în societățile asiatice implică acum privațiuni și schimbări comportamentale majore ale cetățenilor, doar pentru ca lucrurile să funcționeaze pe avarie. Iar soluția este funcțională doar atâta timp cât granițele țărilor sunt închise. În condițiile reluării transporturilor internaționale, opțiunea devine o utopie.

Curba izolării, cea care ar extinde perioada pandemiei, dar ar limita numărul de victime, prin evitarea suprasaturării spitalelor, se verifică acum. În SUA și în Europa de vest, nici această abordare nu reușește să reducă semnificativ numărul victimelor. Americanii studiază acum varianta izolării selective, un imens efort de a izola doar bătrânii, respectiv categoria vulnerabilă, pentru ca cei imuni sau cei vindecați, să se poată întoarce la muncă.

O altă speranță, vaccinul, e departe, o spune chiar șeful OMS, în pofida celor 35 de laboratoare de cercetare care lucrează neobosit la asta.

Mai mult decât timpul necesar pentru inventarea unui vaccin, ar putea dura producția sa în masă sau distribuția lui eficientă, catre toți cei care au nevoie urgentă de el. Deja mor aproape 2000 de oameni, în fiecare zi, din cauza virusului, iar cifrele sunt în creștere, astfel că la sfârșitul lui aprilie, vor fi probabil câteva zeci de mii de morți zilnic, iar vaccinul tot nu va fi disponibil. Iar dacă observăm penuria de măști și de teste de acum, putem anticipa haosul mondial care se va crea și în primele luni de după apariția eventualului vaccin.

Însă deasupra acestor speranțe, destul de șubrede, dar încă realiste, mai este una. Există o speranța absurdă, neîntemeiată, dar convingătoare ca o boală psihică, că toată povestea va trece, va trece singură, iar lucrurile vor reveni la normal, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Că vom reveni la joburi, iar copiii se vor reîntoarce la școală. Admitem că vor fi și pierderi, pe care credem că ni le vom putea asuma cu ușurință, însă nimic fundamental nu se va schimba. Până acum credeam că nu va ajunge la noi, părea că e un film la televizor. Acum doar sperăm să treacă, ca un vis urât. Această amăgire, o reminiscență religioasă a credinței în miracole, încă asigură suport moral pentru miliarde de oameni. Din păcate, suportul moral nu este suficient pentru încercarea care urmează.

Încă nu sunt argumente clare care să contrazică cele mai urâte scenarii

În lipsa speranțelor concrete, nu există prea multe scenarii pozitive și realiste. În schimb, scenariile fataliste, cele mai întunecate, cele care păreau atât de improbabile acum o lună, au ajuns la o aruncătură de băț distanță. Băncile sunt zguduite de creditele neperformante și au nevoie de susținere din partea statelor. Statele plătesc băncile, să nu le cadă economia. Inflația galopantă va fi doar o metodă de a pune dezastrul în cârca cetățenilor, adică de a amână dezastrul propriu-zis, pentru câteva luni. După ce statele se vor prăbuși, goana după alimente va deveni dramatică. Armata va prelua puterea, înlocuind cu ușurință guvernele slabe și promițând salvarea națiunii. Lumea va deveni nesigură întrucât infracționalitatea va crește odată cu disperarea oamenilor.

Se prăbușește și UE, visul frumos al unui continent greu încercat. Iată că din nou au avut dreptate englezii, cu Brexitul lor, așa cum au avut mereu în istorie (pe mine, mai-că-era să mă convingă și Boris cu imunitatea colectivă). Ca orice uniune de triburi egoiste, fără armată și fără minister de externe comun, Uniunea Europeană nu a putut avea niciodată o viziune unitară asupra pericolelor externe. Astfel, a fost slăbită grav de imigranți, iar acum, la apariția dușmanului invizibil, toate triburile s-au ascuns în scorburile lor. COVID 19 a distrus Uniunea Europeană dintr-un singur dos de palmă.

Surprinzător, americanii vor fi deosebit de grav afectați de evoluția virusului în următoarele zile. SUA este țara care va atinge cel mai rapid macabrul prag de 1 milion de pacienți confirmați. Evoluția COVID 19 în SUA va influența alegerile de anul acesta și implicit politica internațională. Între timp, americanii nu vor mai fi atenți nici la Siria, nici la Iran, nici la Venezuela, nici la Coreea de Nord. Vidul de putere politică pe care americanii îl vor crea, dacă evoluția cazurilor confirmate urmează trendul ultimelor zile, va fi ușor de acoperit de alte puteri interesate. COVID 19 reconfigurează raporturile internaționale de putere, dezvăluind slăbiciunile sistemelor naționale, prin victimele pe care reușește să le creeze.

Catastrofa economică mondială a început deja iar proporțiile ei cresc cu fiecare zi de pauză. Această perioadă nu se va recupera iar economia se va prăbuși la niveluri nemaiîntâlnite. Ulterior, amploarea dezastrului financiar va fi calculat la o valoare incomprehensibilă, cu foarte multe zero-uri. Americanii nu suportă să piardă bani, așadar vor pretinde daune directe Chinei, încercând de fapt să-și negocieze anularea propriilor datorii. China, care tocmai va fi trecut testul de disciplină și anduranță al populației, își va încorda la rândul ei mușchii, râvnind la supremația mondială. În astfel de situațîi încordate, mai ales când liderii politici au puteri sporite, datorate stării de urgență, războiul militar este după colț. Pe de altă parte, regimul oligarhic de la Moscova, amenințat serios și el de criză COVID 19, nu cred că va accepta să moară frumos. Cel mai probabil, Putin se va implica serios în conflictul SUA/China sau va stârni un conflict propriu, cu altcineva, pentru distragerea atentei și stimularea solidarității naționale.

Religiile se îndreaptă și ele spre faliment accelerat. Aproape toate au trebuit să-și întrerupă ritualurile, unele de voie, altele de nevoie, respectiv supunându-se cu frustrare autorităților laice. De fiecare dată când statul dictează religiei, iar religia acceptă fără să crâcnească, atunci religia slăbește. Președinții și premierii se tem mai tare de COVID19, decât de excomunicare, de afurisire sau karma negativă. Toate religiile pierd iremediabil din adepți, atunci când zeii invocați nu sunt capabili să oprească ororile naturii. Doar cei foarte dogmatici mai rămân să creadă că inclusiv această catastrofă li se datorează tot lor, oamenilor, pentru păcatele lor, pedepsite astfel de o divinitate impulsivă. Ironic, credincioșii care încă se îngrămădesc în biserici (sau în moschei), nu-și riscă numai viața, dar riscă să-și compromită și ultimul ritual pământean, înmormântarea. După o anumită limită de volum, trupurile bătrânilor credincioși ajung inevitabil să fie arse in crematorii, ca la buddhiști, hinduși sau atei.

Moralul populației va scădea și el, mai accentuat decât economia. După câteva luni în arest la domicilu, depresia ne va cuprinde pe toți, iar regretul lumii noastre, care a încetat să existe, în forma pe care o cunoșteam, va deveni în scurt timp o traumă teribilă. Ce le spunem copiilor? Mai facem copii? Va crește alarmant numărul sinuciderilor și al gesturilor teribile, comise de oameni care și-au pierd mințile.

Să fim serioși, la noi va fi mai rău decât în țările din vestul Europei

În România, pe toate formulele de calcul, viitorul arată mai rău decât în țările deja lovite foarte grav de virus. Este momentul în care incompetența, în special cea managerială, cea atât de generos tolerată pe timp de pace, își dezvăluie fața ei sinistră, tocmai când ridică din umeri. În plus, societatea este dezbinată, solidaritatea este doar un slogan, iar oamenii sunt mai degrabă concentrați pe cauze, nu pe soluții. Adică, în principiu, sunt ocupați să dea vina unii-pe-alții. Cei care stau în case îi văd pe cei care se plimbă prin parc ca pe trădătorii comunității iar credincioșii strânși la împărtășanie, după ce au postit cu atâta ambiție, sunt huliți de umaniști. În schimb, bunii creștini înțeleg venirea COVID 19 ca însăși apocalipsa, și poate că au dreptate, dacă înțelegem că, grație virusului, Catedrala Mântuirii Neamului va rămâne nefinalizată, așa cum a prins-o sfârșitul epocii, cu schelele pe ea.

Politic, pandemia ne-a prins într-un moment deosebit de prost, însă oricând ar fi venit tot prost ne-ar fi prins. Cum ar fi fost să vină anul trecut, cu Viorica Dăncilă la butoane și cu Sorina Pintea, ministru al Sănătății? S-ar fi râs probabil, grotesc, ca într-un film de Tarantino. Sau să fi venit acum câțiva ani, când dezinfectanții erau apă chioară? Acceptând că sistemul nostru medical a clacat la teste mai simple, cum ar fi Colectiv, ar trebui să anticipăm drama care urmează. Mai ales când vedem că sistemul este condus de același Arafat, aparent evaluat pozitiv după drama de la Colectiv.

De fapt, România a fost prinsă, ca de obicei, cu chiloții în vine. În speță, România nu avea guvern, era de fapt într-o încurcătură constituțională absurdă, pe fondul competiției politice interne, singura preocupare serioasă a politicienilor din ultimii ani. Majoritatea votanților evaluează puțin sau deloc competența politicienilor pe care îi aleg. Iar alegătorii informați știu că aproape toți politicienii noștri sunt niște incapabili, care mai de care mai corupți și mai aroganți. Acum, acești politicieni, ar trebui să guverneze, nu să ne scoată din rahat, dar măcar să ne ajute să trecem mai ușor prin el. Cam așa cum fac acum țările mai dezvoltate din vest. Cum ar putea niște incompetenți, preocupați exclusiv de ciolanul puterii, să ne ajute pe noi cetățenii, mai ales în situații de criză? Încrederea românilor in stat se va eroda, pe măsură ce presa va relata tot mai multe erori sau abuzuri.

Economia noastră, care scârțâia oricum, din toate încheieturile, se va prăbuși inevitabil. Clădirea BNR, găzduind o adunătură de dinozauri, pricepuți la crize la fel ca orice alți economiști, adică deloc, va ajunge să fie păzită de armată. Leul o va lua la vale, însă EURO ar putea supraviețui chiar și dezmembrării UE. Dacă statele mai dezvoltate vor încerca scheme financiare disperate, pompând în economie toate rezervele disponibile, România va avea dificultăți mari în implementarea oricărei măsuri protective. Se va trișa enorm, iar orice fonduri sau resusurse care se vor aloca, vor fi insuficiente și inechitabil distribuite.

Aproape un milion de români, dislocați din Europa de Vest au revenit în România. Majoritatea au scăpat de controale și mulți au adus și virusul cu ei, acasă. În plus, mulți dintre ei nu au mijloace să trăiască iar unii dintre ei trăiesc exclusiv din cerșetorie sau infracționalitate. Desigur, și ei sunt români și trebuie ajutați de patria-mamă. Însă prezența în țară a românilor din diaspora complică semnificativ criza sanitară, la fel cum lipsa banilor trimiși de ei vor lipsi din economia noastră în următoarea perioada.

Toți așteaptă ajutor de la stat, însă statul nu mai poate să ajute cetățeni oarecare. În situații de criză, statul se contractă și mai este capabil să rezolve doar câteva probleme punctuale, respectiv cele ale propriilor angajați sau ale oamenilor importanți. În societăți corupte, ca a noastră, un loc în spital sau accesul la un test de COVID 19, vor fi privilegii rezervate elitelor pe care societatea le-a produs. Vom avea anunțuri contradictorii și erori mari de estimare a infectaților și decedaților. Locurile în spital se vor umple în câteva zile, apoi oamenii vor fi lăsăți să moară acasă. Sistemul sanitar românesc va claca de la supraîncărcare, la fel ca și cel din Italia sau SUA.

Educația dezastruoasă, igiena precară și lipsa accesului la informație vor decima satele românești, cele uitate de tehnologie. Bătrânii din mediul rural sunt deja victime implacabile ale acestui virus. În orașe, nemulțumiții vor forța carantina iar, după câteva represalii ale autorităților, vor învinge. Educația noastră tribalistă și lipsa solidarității naționale se vor evidenția în 2020. Vor fi conflicte, plăți de polițe și atacuri neașteptate. Casele bătrânilor decedați vor fi primele jefuite.

Toate astea, și multe altele, sunt ingredientele unui dezastru național pe care încă nu ni-l putem imagina. Cert este că va fi dezastru. Și medical, și economic. Numai în România se prefigurează câteva zeci de mii de morți, iar economia nu-și va mai reveni pentru mulți ani, de acum înainte.

Este cel mai negru scenariu pe care mi-l pot imagina. E nevoie de un efort de mobilizare uriaș, de conformare la reguli și de solidaritate peste tot ce a arătat societatea noastră până acum ca acest scenariu să rămână doar o distopie.