„Floare albastră” este o poezie scrisă în anul 1872 și apărută în revista „Convorbiri literare” în anul 1873. Poezia este considerată o capodoperă ce aparține poetului național – Mihai Eminescu.
Poezia aduce în prim-plan motivul “florii albastre”, motiv apărut la romanticii din Europa pentru a surprinde iubirea și aspirația către o dragoste absolută.
Poemul romantic împletește tema iubirii cu ideile filozofice, reușind să transforme cadrul real într-o perspectivă artistică specifică poetului prin intermediul expresivității și cromaticii cuvintelor.
Poezia Floare albastră reprezintă una dintre creațiile importante ale eroticii lui Eminescu, în care sunt ilustrate ideile cheie ale curentului romantic. Creația eminesciană oferă o viziunea în ceea ce privește condiția creatorului în raport cu dragostea absolută.
Ca specie literară, opera lirică reprezintă o eglogă, mai exact o idilă în care există un dialog.
Mihai Eminescu (1850 – 1889) – Poet Național Român
Mihai Eminescu este considerat cea mai însemnată voce poetică din literatura română. Poetul a îmbrățișat ideile romantismului din Europa, fapt ce se observă din creațiile sale literare.
Poetul a reușit să concentreze surse atât autohtone cât și universale și să ofere o viziune autentică asupra destinului ființei umane în lume. Creațiile sale se remarcă prin limbajul armonios încărcat de forța expresivă.
Cu toate că poeziile poetului se încadrează în romantism, creația eminesciană îmbrățișează și o viziune clasică în ceea ce privește cunoașterea și admirația artei prin susținerea idealurilor de adevăr și dorința spre perfecțiune.
În poeziile sale, Mihai Eminescu a avut ca surse de inspirație:
- Filozofia antică;
- Folclorul autohton;
- Mitologia;
- Poezia europeană.
Întâlnim în creația eminesciană numeroase mituri, printre care:
- Mitul nașterii și morții universului: Scrisoarea I, Memento mori;
- Mitul istoriei: Scrisoarea III, Epigonii;
- Mitul întoarcerii la elementele originare: Fiind băiet păduri cutreieram, Revedere, Floare albastră, O rămâi;
- Mitul erotic: Călin (file de poveste), Lacul, Dorința, Luceafărul, Floarea albastră, Sara pe deal;
- Mitul oniric: Sărmanul Dionis;
- Mitul creatorului: Odă (în metru antic), Luceafărul, Scrisoarea I;
- Mitul poetic: Epigonii, Numai poetul, Glossă, Eu nu cred.
Particularitățile textului poetic – Poezia Floarea Albastră
- Poezie scrisă de: Mihai Eminescu
- Curentul literar: Romantismul
- Anul apariției poeziei: 1873
- Volumul de poezii: Poemul a apărut prima dată în revista literară “Convorbiri literare” și este inclusă în volumul de poezii intitulat “Poesii” (1884)
- Tema poeziei: Poemul reprezintă o meditație atât pe tema iubirii, ce se desfășoară într-un cadru protector al naturii, cât și pe condiția omului de geniu.
- Ideea poetică sugerează tristețea omului de geniu și imposibilitatea împlinirii dragostei absolute.
Floare albastră
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
…………..
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
Curent literar – Modernismul
Apărut ca un răspuns la regulile rigide ale clasicilor, romantismul oferă o nouă perspectivă de raportare a omului cu privire la sine și la universul în care trăiește. În timp ce literatura clasică oferea o viziune bazată pe realitatea concretă, literatura romantică devenea oglinda trăirilor interioare ale creatorului.
Poezia are ca temă centrală dragostea în asociere cu tema naturii și ilustrează latura iubirii paradisiace. Opera lirică are o compoziție de natură romantică și este structurată în jurul unor relații de opoziție:
- viață – eternitate;
- realitate – vis;
- masculin – feminin;
- omul obișnuit – omul de geniu;
- trecut – prezent.
Datorită viziunii romantice a poetului în ceea ce privește lirica proprie, poezia Floare Albastră este privită ca un nucleu al romantismului lui Eminescu.
Floare albastră – Tema poeziei
Tema în această poezie este romantică și surprinde dorința poetului spre o dragoste absolută ce nu poate să se concretizeze, iar acest lucru îi trezește eului liric un pesimism greu de gestionat după cum sugerează și versul poemului “Totul este trist în lume”.
Ideea poetică sugerează regretul și tristețea omului de geniu în încercarea de a atinge perfecțiunea dragostei.
Perspectiva romantică este oferită de motivele literare și de corespondența speciilor, mai exact eglogă, elegie și poezie filozofică.
Motivul îl reprezintă “floarea albastră”, motiv pe care îl întâlnim și în literatura universală, unde floarea albastră se transformă într-o femeie, trezind la viață inima eroului.
Floare albastră – Semnificația titlului și a simbolului „florii albastre”
Floarea albastră își are originea în mitul romantic al dorinței către iubirea absolută. Acest motiv este regăsit în multe creații eminesciene ca Sărmanul Dionis sau Călin (file din poveste), obținând un sens polisemantic, mai exact:
- dorința de a atinge idealul de fericire prin dragoste;
- melancolia iubirii ca enigmă a vieții;
- opoziția dintre planul terestru și planul cunoașterii.
În poezia lui Eminescu, culoarea albastră semnifică infinitul și idealul, iar floarea reprezintă ființa umană, însăși viața.
Epitetul “albastră” poate avea mai multe interpretări:
- epitet cromatic, regăsit la romanticul german Novalis, în care floarea albastră era însăși ființa iubită care dincolo de moarte îi oferă poetului dragostea veșnică;
- epitet oximoronic, floarea reprezentând vegetalul, iar albastru semnifică bolta cerească, infinitul și idealul;
- epitet simbol, în care relația de opoziție teluric – astral este anulată, iar se valorifică infinitul prin ideea de dragoste absolută;
- epitet ce face trimiterea mitică la floarea de nu – mă – uita, fiind simbolul dragostei veșnice.
Floare albastră – Structura și compoziția romantică
Poemul este structurat în jurul unor opoziții, iar compoziția este efectuată prin asocierea a două planuri ale cunoașterii: planul abstract al cunoașterii infinite și planul terestru al cunoașterii concrete.
Acestor două planuri le sunt atribuite două laturi umane, feminin și masculin, respectiv omul de geniu – ființa obișnuită, comună.
Simetria secvențelor poetice are la bază monologul liric al fetei și meditația bărbatului asupra ipostazei iubirii paradisiatice.
I Secvență poetică
Prima secvență poetică (ce are în prim plan primele trei strofe) pune în evidență monologul ființei iubite, care îl poziționează pe iubit într-un univers superior, idee exprimată de versurile “- Iar te-ai cufundat în stele/Şi în nori şi-n ceruri nalte?”, sugerând ipostaza omului de geniu.
Acesta meditează asupra unor concepte ideale despre cunoaștere, istorie și geneza lumii, exprimate prin metaforele “câmpiile asire”, “piramidele-nvechite”, “întunecata mare”.
Ființa dragă îl îndeamnă să vină în lumea concretă, sfătuindu-l să renunțe la împlinirea metafizică și să se bucure de fericirea terestră. Această idee este sugerată de versurile: “Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!”
Lirismul subiectiv validează prezența eului poetic prin adresarea în mod direct iubitei. Verbele și pronumele la persoana a II-a singular “nu căta” “ai cufundat”, “ta” și vocativul “iubite” demonstrează că fata se raportează la el, iubitul.
II Secvență poetică
Secvența a doua (a patra strofă) surprinde monologul eului liric, unde sunt dezvăluite idealurile și gândirea sa superioară. Ființa iubită este “mititică” și se poate remarca ușoara ironie cu privire la imposibilitatea acestuia de a atinge fericirea prin iubirea banală, idee exprimată prin versul “Eu am râs, n-am zis nimica”.
Prezența mărcilor lexico-gramaticale dovedește că lirismul este unul subiectiv.
III Secvență poetică
A treia secvență (strofele 5 – 12) ilustrează monologul iubitei ce îl cheamă pe iubit într-un cadru de povește, în mijlocul naturii. Se regăsesc motivele principale ale liricii eminesciene, ca vale, stâncă, codrul, bolta. Această invitație este surprinsă în versurile “- Hai în codrul cu verdeaţă,/Und-izvoare plâng în vale,/Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreaţă.”
Natura protectoare a cuplului i se atribuie conotații sacre, idealul de iubire fiind proiectat în planul terestru. Invitația la dragoste este desprins dintru-un scenariu de basm având mai mult etape:
- ilustrarea naturii, martora iubirii lor – “Acolo-n ochi de pădure,/Lângă balta cea senină/Şi sub trestia cea lină/Vom şedea în foi de mure.”;
- jocul erotic dintre cei doi – “Şi mi-i spune-atunci poveşti/Şi minciuni cu-a ta guriţă,/Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti.”;
- portretul ființei iubite – “Şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul,/Să-ţi astup cu dânsul gura.”
- Gesturile de afecțiune – “Mi-i ţinea de subsuoară,/Te-oi ţinea de după gât”, “Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/Ne-om da sărutări pe cale,/Dulci ca florile ascunse.”
Ideea izolării de restul oamenilor sugerează aspirația către o intimitate a acestora, o dorință ce apare și în alte poeme erotice, fiind o dorință exprimată într-o formă ludică.
IV Secvență poetică
A patra secvență (ultimele două strofe) reprezintă monologul eului, profund marcat de ideile filozofice. Exclamațiile retorice și epitetele stilistice marchează regretul pentru dragostea pierdută “Ce frumoasă, ce nebună/ E albastră-mi dulce floare!”.
Punctele de suspensie sugerează ieșirea din vis și încadrează povestea de dragoste distanțând-o de ultima strofă ce are caracter meditativ.
Ultimul vers “Totuși este trist în lume” conturează un final epifonematic, mai exact versul reprezintă o reflexive în urma meditării. Se surprinde dezechilibrul dramatic între luminozitatea poveștii și concluzia copleșitoare legată de lumea reală.
Versul poate fi interpretat în două perspective:
- Poetul nu crede în dragostea ideală, iar în absența acestei credințe “Totul este trist în lume”;
- Poeul crede în iubire, dar conștientizează că este supusă neîmplinirii, fapt ce generează nefericire și tristețe.
Trăsăturile limbajului poetic în poezia Floare albastră
Expresivitatea textului liric este oferită de verbele la timpul prezent care redau atitudinea permanentă de superioritate spirituală a omului de geniu în raport cu universul “grămădești în a ta gândire”, “nu căta în depărtare”.
Sugestia poeziei este surprinsă de figurile de stil: epitetele stilistice și metaforice “de aur părul”, “dulce floare”, “bolta cea senină”, “prăpastia măreață”.
Epitetul „dulce” adâncește ambiguitatea stilistică prin sensurile diferite pe care le ia acest cuvânt – “dulci ca florile ascunse”, “dulce minune”.
Registrul stilistic este unul ce se încadrează în romantism, prin forma verbelor la viitor “mi-i ținea”, “om da”, “n-a s-o știe” și situează povestea de iubire într-un cadru mirific. Aceste verbe exprimă optimismul eului poetic în ceea ce privește împlinirea dragostei ideale într-un viitor proiectat în imaginație.
De asemenea, sunt folosiți termeni populari în versurile “de nu m-ai uita încalțe”, “Nime-n lume n-a s-o ştie”, “Grija noastră n-aib-o nime,/Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?” ce sugerează idila pastorală, iar limbajul familiar evidențiază intimitatea.
Muzicalitatea versurilor este oferită de elementele de prozodie: rima este îmbrățișată, măsura versurilor de 8 silabe și ritmul trohaic ce exprimă starea interioară idealistică.
Concluzii
- Inclusă în romantism, poezia Floare albastră nu reprezintă doar un poem de dragoste, ci și o meditație a omului de geniu asupra idealului de iubire, în care Mihai Eminescu îmbină tema iubirii cu tema timpului.
- Eminescu s-a inspirat din poeziile romantice universale, folosind la rândul său “floarea albastră” ca simbol al dragostei ideale.
- Poemul este structurat în jurul unor opoziții: moarte – etenitate, concret – abstract, vis – realitate, feminin – masculin, omul comun – omul de geniu.
- Imaginarul poetic transpune concretul într-o perspectivă specifică lui Eminescu, în care interpretarea aduce în prim plan ipostaza sensibilă a dragostei.
- Floare albastră este un poem liric, în care eul liric se regăsește în cele două ipostaze ale existenței – feminin și masculin.
- Poezia are ca temă iubirea paradisiacă, temă pe care o regăsim în multe creații eminesciene ca „Lacul”, „Dorința” sau chiar în „Luceafărul”.
- Imaginea ocrotitoare de poveste a naturii pentru cei doi îndrăgostiți este ilustrată prin intermediul motivelor literare des întâlnite în lirica eminesciană “codrul”, “luna”, “izvoare”.
- Datorită interpretării proprii a unui motiv literar din literatura universală, poezia Floare albastră este considerată un nucleu al romantismului lui Eminescu.
