Moartea căprioarei este o poezie scrisă de Nicolae Labiș ce a apărut prima dată în revista literară “Viața Românească” în anul 1954 și este inclusă în volumul de poezii intitulat “Primele iubiri”.
Acest poem aduce în prim-plan o poveste reală și dramatică. La construirea acestei povești au stat numeroase trăiri, amintiri și gânduri despre moarte.
Copilul este martor la această faptă, el suferind în urma morții căprioarei. Povestea dispare, iar copilul se confruntă cu realitatea cruntă. Copilul pur și inocent privise moartea brutală cu proprii ochi, iar acest lucru a dus la o maturizare imediată a sa.
Poezia Moartea căprioarei reprezintă mai presus de orice un strigăt, o jelire cu un fior liric copleșitor, pe care poetul îl compune la căpătâiul ingenuității.
Vânătoarea reprezintă o acțiune ce îl îndepărtează pe copil de lumea inocentă a copilăriei, iar consecința este una cu impact asupra acestuia, el maturizându-se brusc.
Nicolae Labiș (1935-1956) – “Buzduganul unei generații” (E.Simionescu)
Considerat copilul minune al poemului, Nicolae Labiș reprezintă vocea poetică încărcată de inocență și greutate copleșitoare. Vocea poetului este regăsită în toate versurile sale, ce sunt caracterizate de o muzicalitate remarcabilă.
Primul volum de poezii intitulat “Primele iubiri” a reprezentat o treaptă importantă în lirica epocii. În creațiile sale se întâlnesc influențe ale poeților:
- Mihai Eminescu;
- Tudor Arghezi;
- Ion Barbu;
Printre cele mai reprezentative volume, amintim:
- „Puiul de cerb” (1956);
- „Primele iubiri” (1956);
- „Lupta cu inerția” (postum 1958);
- „Moartea căprioarei” (postum 1964).
Poezia Moartea căprioarei l-a făcut faimos pe Nicolae Labiș, în rândul tineretului din acea vreme. Criticul literar Eugen Simion l-a caracterizat printr-o metaforă, numindu-l “buzduganul unei generații” deoarece debutul său în literatură prevestea generația poetului Nichita Stănescu, celebră sub denumirea de “generația șaizecistă”.
Moartea căprioarei – Particularitățile textului liric
- Poezie scrisă de: Nicolae Labiș
- Opera de debut: “Primele iubiri”
- Anul apariției poeziei: 1954
- Volumul de poezii: Poemul a apărut prima dată în revista literară “Viața românească” și este inclusă în volumul de poezii intitulat “Primele iubiri” (1956)
- Tema poeziei: Ruptura bruscă de copilărie.
Moartea căprioarei
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
************************
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
Moartea căprioarei – Tema poeziei
Tema poeziei Moartea căprioarei este reprezentată de despărțirea bruscă de copilărie și maturitatea neașteptată.
Poetul Nicolae Labiș adaptează poezia ca o versiune detaliată a unei biografii sacadate, generată de principii impure.
Inspirat de nealiniere epică, poetul oferă o nouă perspectivă poeziei transformând-o într-o meditație a omului asupra realității crunte.
Moartea căprioarei reprezintă un răspuns la povestirea scrisă de Mihail Sadoveanu – “În pădurea Petrișorului”, unde căprioara reprezintă un simbol cu o greutate semantică copleșitoare.
Căprioara este simbol ce semnifică:
- În viziunea lui Sadoveanu, aceasta este o ființă gingașă a naturii;
- În perspectiva lui Nicolae Labiș, căprioara reprezintă lumea copilăriei privită ca un mit, idee regăsită în versurile “Mi se părea că retrăiesc un mit/Cu fata prefăcută-n căprioară”.
Laitmotivul poeziei este reprezentat de vânătoare. Dar, se regăesc la nivelul întregii poezii motive literare ca:
- Seceta – “Seceta a ucis orice boare de vint”;
- Setea – „Setea mă năruie”;
- Focul – “Peste păduri tot mai des focuri, focuri”;
- Pasărea albastră – “O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri”;
- Foamea – “Mi-i foame”;
- Plânsul – “Mănânc şi plâng”.
Moartea căprioarei – Semnificația titlului
Titlul este unul sugestiv, care induce soarta tragică a căprioarei. Fiind format din două cuvinte, în care fiecare are o semnificație puternică pentru poet.
- „Moartea” – reprezintă sfârșitul, soarta tragică;
- „Căprioara” – semnifică inocență, frumusețe, însăși lumea copilăriei.
Titlul induce direct către poveste. Fiind martor la suferința căprioarei, pentru copil povestea moare subit și se confruntă cu realitatea. Privind moartea în fața ochilor, copilul trece brusc printr-o schimbare interioară, înțelegând că unde există viață, este și iminenta moarte.
Moartea căprioarei – Rezumat literar
Din punct de vedere structural, poezia este construită în 12 strofe, având o rimă și un ritm diferit. Perspectiva epică este îmbinată cu viziunea lirică, mai exact confesiunea copilului ce se află într-un punct inițiatic.
Poezia reprezintă o elegie, în care sunt îmbinate elemente realiste cu cele romantice, tema fiind una bazată pe ideea de lume ca univers al mitului.
Confesiunea copilului
Dimensiunea este una realistă și este subliniată prin imaginea tatălui vânător. Contextul este istoric, conturat de seceta din anul 1946.
Fuga în natură dată de versul “Mă iau după tata la deal printre târșuri” corespunde mitului comuniunii ființei umane cu natura într-o manieră rigidă “Și brazii mă zgârie, răi și uscați.”
Imaginile metaforice conturează un tablou al naturii poziționat între planul real și cel ireal, punând în evidență starea interioară a copilului ce este încercat “Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit/La ceas oprit de lege şi de datini…”
Confesiunea copilului surprinde starea emoțională prin care trece, simțindu-se acaparat de realitatea “străină și grea”. Expresivitatea imaginilor a contribuit la amplificarea momentului tensionat al atacului.
Primul catren evidențiază percepția realității într-un cadru dominat de tristețe și deprimare – “Seceta a ucis orice boare de vânt./Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./A rămas cerul fierbinte şi gol.”
Destinul tragic al căprioarei
Simbolistica apei prezintă numeroase semnificații, fiind una creatoare și distrugătoare de viață -“Setea mă năruie”. Dacă la începutul poezie, apa era una limpede, după moartea căprioarei, aceasta a devenit tulbure.
Momentul trăit și starea interioară a copilului este pusă în lumină cu ajutorul antitezei “Când va scăpăta soarele, când va licări luna”.
De asemenea, soarele este privit ca generator al vieții, ce are aceeași soartă tristă ca a căprioarei “Soarele s-a topit și a curs pe pământ”
Se conturează astfel soarta tragică a căprioarei ce ajunge în ipostaza de “Frumoasa jertfă a pădurii mele”.
Pădurea devine spațiul mioritic, fiind considerat un altar “Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții”. Acest lucru a provocat desprinderea copilului de lumea copilăriei, trăind în final o dramă existențială.
Clipele morții sunt intensificate de spațiul cosmic care subliniază zbuciumul interior al poetului – “Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,/Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,/Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă/Fugare roiuri negre de mărgele.”
Finalul vânătorii este privit din perspective diferite:
- Copilul își manifestă durerea, zdruncinat de momentul morții căprioarei;
- Tatăl își privește prada, răspunsul său fiind unul concis “Avem carne”.
Prețul plătit pentru inițierea în privința realității crunte este ilustrată prin:
- Lacrimi – “Mănânc și plâng”;
- Prăbușirea în somn – “Mi-i somn”;
- Focul copleșitor al naturii – „Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!”.
În aceste versuri se dezvăluie latura epică a poetului care evidențiază atitudinea lirică a copilului ce descoperă realitatea.
Moartea căprioarei – Limbajul artistic în textul liric
Limbajul poetului se remarcă prin autenticitatea metaforelor și a simbolurilor. Stilul este unul cu influențe mitice, specifice poeziei populare, acesta fiind o particularitate națională în creația lui Nicolae Labiș.
Figurile de stil regăsite în textul liric au rolul de a amplifica zbuciumul trăit de copil:
- Epitete stilistice: “cercuri luminoase”, “amețitoare apă”, “ochi umezi”;
- Metafore simbolice: “focurile dansează”, “soarele s-a topit”, “roiuri negre de mărgele”;
- Comparații: “pieptul mi-i roşu, de parcă/Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.”;
- Personificări: “brazii mă zgârie”;
- Hiperbole: “Fierbe pe piatră/Firul de apă prelins din cişmea.”;
- Antiteze: “Soarele s-a topit și a curs pe pământ”.
Simetria și expresivitatea imaginilor potențează starea lăuntrică a copilului pus în fața faptului împlinit.
Poetul trăiește emoții puternice și încearcă să descopere unele răspunsuri privind drama existențială. Această idee este subliniată în textul liric prin:
- Întrebări retorice: “Ce gândește tata?”, “Ce-i inimă?”;
- Exclamații: “Ce nalt îi focu!”, “Mi-I foame!”.
Stilul lui Nicolae Labiș este unul nuanțat, afectiv, ce se remarcă prin autenticitatea talentului și al calităților poetice.
Concluzii
- Moartea căprioarei este creația lui Nicolae Labiș ce exprimă dorința menținerii inocenței și conștientizarea realității în urma realizării faptei.
- Considerat copilul minune al poemului, Nicolae Labiș reprezintă vocea încărcată de inocență și greutate copleșitoare din literatura română.
- Vocea poetului este regăsită în toate versurile sale, ce sunt caracterizate de o muzicalitate remarcabilă.
- Este o încercare a poetului de a oferi perspectiva lui în ceea ce privește cunoașterea propriului sine și al lumii din care face parte.
- La conturarea acestei povești au stat numeroase trăiri, amintiri și gânduri despre moarte. Copilul este martor la această faptă, el suferind în urma morții căprioarei.
- Moartea căprioarei reprezintă mai presus de orice, o jelire manifestată printr-un fior liric copleșitor, pe care poetul îl compune la căpătâiul ingenuității.
- Poetul Nicolae Labiș adaptează poezia ca o versiune detaliată a unei biografii sacadate, generată de principii impure.
- Fiecare catren luat separat pune în evidență o criză existențială și un zbucium generat de gândurile de vinovăție ale copilului.
- Inspirat de nealiniere epică, Nicolae Labiș oferă o nouă perspectivă poeziei transformând-o într-o meditație a omului asupra realității crunte.
- Imaginile metaforice conturează un tablou al naturii poziționat între planul real și cel ireal, punând în evidență starea interioară a poetului.
- Limbajul artistic al poetului se remarcă prin autenticitatea metaforelor și a simbolurilor.
- Stilul poetului este unul cu influențe mitice, specifice poeziei populare, acesta fiind o particularitate națională în creația lui Nicolae Labiș.
- Viziunea social-umană este sugerată de corespondența elementelor realiste cu cele romantice, poezia fiind considerată o elegie.
- Confesiunea lirică este realizată printr-o structură epico-dramatică, fiind susținută de emoțiile și trăirile existențiale ce se regăsesc în opoziție.
- Privind moartea în fața ochilor, copilul trece brusc printr-o schimbare interioară, înțelegând că unde există viață, este și moarte.
