Pe lângă plopii fără soț a fost scrisă în etapa de maturitate a liricii eminesciene și a apărut în revista “Familia” fondată de Iosif Vulcan în anul 1883.
Această perioadă de maturitate a poeziei eminesciene (1880-1883) se caracterizează printr-o influență filozofică accentuată de profunzime și sensibilitate. În urma căutării iubirii ideale, poetul rămâne dezamăgit, acesta transmițând zbuciumul său interior prin versuri.
Imposibilitatea realizării visului de iubire absolută domină poeziile lui Mihai Eminescu, unde deziluzia și nefericirea sunt aduse în prim-plan.
Poezia Pe lângă plopii fără soț ilustrează ideile unei elegii romantice în care domină tema dragostei și a suferinței. Prin tonalitatea tristă și melancolică, poemul se încadrează în categoria romanței, elegiei.
Mihai Eminescu – „Poetul nepereche” al literaturii române
Mihai Eminescu a prezentat în creațiile sale lirice o simfonie de emoții și trăiri interioare proiectate în imaginarul poetic. Natura reprezintă spațiul protector armonizat cu starea interioară a eului poetic.
În creația eminesciană se regăsesc de la peisaje impresionante ale naturii, la istorie până la iubire și durere. Cea mai dominantă temă rămâne iubirea și natura, Mihai Eminescu fiind cel mai înzestrat și talentat creator de versuri nemuritoare.
Complexitatea perspectivei sale poetice depășește limitele unei singuri direcții literare, fapt ce a apărut conceptul de “eminescianism”, fiind o modalitate de a încadra fenomenul artistic al poemului eminescian.
Poezia Pe lângă plopii fără soți se încadrează în etapa a doua de creație a lui Mihai Eminescu, unde natura:
- Devine simbol al unui univers misterios;
- Natura cosmică nu mai are obiectivul de a proteja teluricul.
În ceea ce privește iubirea:
- Poetul este neîncrezător în realizarea împlinirii iubirii ideale;
- Dragostea rămâne o amintire frumoasă;
- Apar accente ușor ironice la adresa femeii.
Creația lirică are la bază opoziția dintre dragostea chinuitoare și dezamăgirea suferită în urma decepției romantice.
Poemul Pe lângă plopii fără soț – Particularitățile elegiei
- Poezie scrisă de: Mihai Eminescu
- Curentul literar: Romantismul
- Anul apariției poeziei: 1883
- Volumul de poezii: Poemul a apărut prima dată în revista “Familia” și este inclus în volumul intitulat “Poesii”
- Tema poeziei: Aspirația poetului către iubirea ideală ce nu poate să se concretizeze.
Pe lângă plopii fără soţ…
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.
De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
Curentul literar – Romantismul
Poezia aparține curentului romantism, în care poetul abordează tematica iubirii și a naturii. Mihai Eminescu se înscrie în tematica acestui curent, el exprimându-și viziunea în ceea ce privește iubirea manifestată în mijlocul naturii.
Principalele trăsături ale romantismului regăsit în lirica eminesciană, amintim:
- Abordarea temelor legate de natură, iubire, cosmos;
- Motive literare de inspirație folclorică;
- Limbajul artistic și expresiv;
- Evocarea sentimentelor de dor, jale și sensibilitate.
În tematica liricii eminesciene, elogiul iubirii și al naturii ocupă un loc important în poeziile scrise în perioada de maturitate a poetului.
Poezia Pe lângă plopii fără soț – Tema poeziei
Cele mai citite articole
În această poezie, tema este iubirea și natura, dar tabloul naturii este unul inexpresiv, sărac fiind asociat cu solitudinea și pustietatea din inima poetului.
Descrierea este la timpul trecut, fiind conturată o amintire a eului liric ce transmite sentimente de tristețe și suferință.
Poezia se concentrează pe aspirația eului spre împlinirea iubirii ideale dar care nu se concretizează, iar ideea poetică amplifică nefericirea acestuia pentru imposibilitatea întregirii cuplului.
Motivele literare prezente în textul liric:
- Plopul – “Pe lângă plopii fără soţ”;
- Dorul – „Să ne iubim cu dor”;
- Noaptea – „Şi noaptea candelă s-aprinzi”.
Poezia Pe lângă plopii fără soț – Semnificația titlului
În creația lui Eminescu, dragostea absolută la care aspiră omul de geniu este în corespondență cu natura.
Plopii sunt martorii experienței eului liric, care participă la confesiunea trăirilor interioare, ei fiind “fără soț” ceea ce indică imposibilitatea realizării cuplului romantic.
Titlul poartă numeroase semnificații, printre care:
- În lirica lui Eminescu, dragostea este în corespondență cu natura;
- Plopii „fără soț” induc ideea neîmplinirii iubirii ideale;
- Opoziția dintre iubire și dezamăgire.
Poezia Pe lângă plopii fără soț – Structura textului poetic
Poezia este construită din 11 strofe și conturează două secvențe lirice:
- I secvență lirică – subliniază emoția dragostei marcată de o gradație ascendentă, în care eul liric dezvăluie ideile ce compun ritualul iubirii;
- II secvență lirică – prezintă gradația descendentă a emoției de iubire.
I Secvență lirică
- Poezia începe cu reluarea titlului, pentru a evidenția legătura iubirii cu natura și tristețea eului liric generată de imposibilitatea împlinirii dragostei.
- I secvență lirică expune numeroare idei poetice legate de ritualul iubirii și sentimentele trăite de eul liric în urma acestora.
- Întregul text liric este marcat de adresarea la persoana a II-a singular, în care eul poetic își prezintă emoțiile către ființa iubită ce este indiferentă.
- Tânărul mânat de dor se plimbă pe strada iubitei, având speranța că aceasta îl va remarca. Dar, iubita nu îi împărtășește sentimentele, iar acesta suferă în tăcere. Această idee este sugerată de versurile de început “Pe lângă plopii fără soţ/Adesea am trecut;/Mă cunoşteau vecinii toţi -/Tu nu m-ai cunoscut.”
- În urma decepției romantice a tânărului, el dorește totuși să o întâlnească, privind cu nerăbdare fereastra locuinței fetei „La geamul tău ce strălucea/Privii atât de des”.
- Următoarele strofe prezintă elogiul iubirii, care atinge apogeul cu sacrificiul pe care omul superior este dispus să îl facă pentru împlinirea idealului în iubire “O oră să fi fost amici,/Să ne iubim cu dor,/S-ascult de glasul gurii mici/O oră, şi să mor.”
- Iubirea reprezintă înșăși scopul vieții, iar poetul aspiră la înălțarea acesteia la un nivel cosmic. Dacă femeia ar fi acceptat sentimentele poetului, pentru el ar fi devenit “o zână” și ar fi putut ajunge în ipostaza de a atinge perfecțiunea iubirii “Un chip de-a pururi adorat/Cum nu mai au perechi/Acele zâne ce străbat/Din timpurile vechi.”.
- Ființa iubită ar fi putut atinge planul superior, reușind să capete trăsăturile ideale ale modelului feminin.
- Punctul critic al gradației ascendente este subliniat în versurile “Căci te iubeam cu ochi păgâni/Şi plini de suferinţi,/Ce mi-i lăsară din bătrâni/Părinţii din părinţi.”
- Poetul o iubește cu o forță impresionantă ce nu poate fi egalată, sentimentul izvorând din cumulul dragostei strămoșilor.
II Secvență lirică
- II secvență lirică subliniază gradația descendentă a emoției de iubire, ipostaza trecutului fiind în antiteză cu prezentul. Verbele la timpul prezent indică abandonul eului liric în fața iubirii “Azi nici măcar îmi pare rău/Că trec cu mult mai rar,”.
- Indiferența femeii și incapacitatea de a trăi emoția iubirii reprezintă motivul îndepărtării sufletești a eului poetic, adoptând o atitudine indiferentă și rece “Căci azi le semeni tuturor/La umblet şi la port,/Şi te privesc nepăsător/C-un rece ochi de mort.”
- Abordând aceeași atitudine detașată și rece ca în poemul Luceafărul, poetul constată că cei doi nu pot comunica deoarece nu împărtășesc aceeași concepție despre iubire.
- În ultimele versuri eul poetic se adresează femeii în mod direct, subliniind ideea că aceasta nu va cunoaște niciodată această emoție divină din cauza condiției de om obișnuit marcat de superficialitate “Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt/Şi noaptea candelă s-aprinzi/Iubirii pe pământ.”
- Liniștea sufletească dobândită dovedește ideea filozofică a omului de geniu mânat de orgoliul său copleșitor.
Limbajul artistic în textul liric
Limbajul artistic este susținut în poezie de figurile de stil și verbele la modul conjuctiv și condițional optativ “să-mi fi dat”, “să ne iubim”, “s-ar fi aprins” ce surprind stările interioare ale eului în cazul împlinirii idealului în iubire.
Verbele la timpul prezent “îmi pare rău”, “se-ntoarce”, “semeni” au rolul de a sublinia nefericirea eului poetic marcat de indiferența afectivă a femeii, aceasta fiind incapabilă să își depășească condiția pentru a atinge dragostea ideală.
Figurile de stil sprijină limbajul expresiv prin:
- Epitetele stilistice: “ochi păgâni”, “rece ochi”, “farmec sfânt” au rolul de a potența starea afectivă, acestea surprinzând emoțiile eului poetic;
- Metafore simbolice: “fără soț” simbolizând incapacitatea de a se realiza idealul iubirii; “un rece ochi de mort” semnificând renunțarea definitivă a omului superior profund întristat de superficialitatea femeii.
Metafora “candela iubirii” ilustrează forța emoției trăite ce a generat o energie acaparatoare. Dragostea este înțeleasă de poet ca o amplificare a vitalității și o dăruire supremă în fața idealului de iubire.
La nivelul întregii poezii, se remarcă limbajul ușor sărac în expresivitate, dar acest lucru indică starea de pustietate a eului poetic.
La nivelul prozodiei:
- măsura versurilor este de 6-8 silabe;
- rima este încrucișată;
- ritmul este iambic, dominat de accente grave.
Concluzii
- Prin simbolistica ei, poemul Pe lângă plopii fără soț este o elegie, în care nefericirea se asociază cu dezamăgirea și efemerul cu eternitatea.
- Prin ideile sale profunde, poezia reprezintă o adevărată capodoperă a liricii eminesciene.
- În creația lui Mihai Eminescu, iubirea absolută la care aspiră omul de geniu este în corespondență cu natura.
- Poemul are la bază opoziția dintre iubirea chinuitoare și dezamăgirea față de superficialitatea femeii iubite.
- Întreaga poezie este marcată de adresarea la persoana a II-a singular, în care eul poetic își prezintă emoțiile către ființa iubită ce este indiferentă.
- Tematica tratată de poet este iubirea și natura, dar tabloul naturii este unul inexpresiv, sărac fiind asociat cu solitudinea și pustietatea din inima poetului.
- Poezia se concentrează pe aspirația eului spre împlinirea iubirii ideale dar care nu se concretizează, iar ideea poetică amplifică nefericirea acestuia pentru imposibilitatea întregirii cuplului.
- Plopii sunt martorii experienței eului liric, care participă la confesiunea trăirilor interioare, ei fiind “fără soț” ceea ce indică imposibilitatea realizării cuplului romantic.
- În poezie, motivul rămâne omul superior confuz și dezamăgit de femeia iubită.
