Poezia Dorința reprezintă un poem scris de poetul național Mihai Eminescu, apărut în anul 1876, în revista literară “Convorbiri literare”. Poemul reprezintă o “ars poetica” pentru creația erotica eminesciană.
Poemul are în prim plan dorința unei iubiri ce devine posibilă într-un plan imaginar. Eul poetic își proiectează povestea de iubire absolută în mijlocul naturii, cu ajutorul visului, acesta fiind specific liricii eminesciene.
Opera lirică Dorința prezintă visul de iubire curat și posibil de realizat, în care simpla întâlnire cu ființa iubită provoacă profunde emoții greu de stăpânit.
Conturată în jurul temei dragostei și a naturii, poemul reprezintă expresia trăirilor profunde ale poetului. În textul liric sunt asociate motivul visului cu cel al dorului și al codrului, poezia reprezentând imnul iubirii eterne.
Mihai Eminescu – Poet romantic al liricii românești
Atât poemele cât și proza lui Mihai Eminescu, au la bază întrebări existențiale de natură psihologică, socială sau chiar filosofică, pe care poetul le tratează din prisma viziunii romantice ale sec XIX-lea.
Temele centrale în creațiile sale sunt iubirea și natura. Pentru a ieși din cotidian, poetul și-a revărsat toate suferințele în versuri despre frumusețe, iubire și natură. Este singurul poet român care a simțit o profundă legătură cu geniul.
Poezia Dorința este definitorie pentru perspectiva lui Eminescu în ceea ce privește iubirea și natura.
Lirismul vizionar reprezintă contribuția importantă adusă de poezia eminesciană, lirism în care visul și conștiința reprezintă modalitățile definitorii de inițiere în misterele lumii. Sensibilitatea asociază procedee romantice asupra versurilor clasice, fapt ce reprezintă o noutate absolută în lirica românească.
Fiind considerat un spirit rătăcitor, poetul Mihai Eminescu rămâne fundamentul ce stă la baza literaturii române.
Poezia Dorința – Particularitățile textului liric
- Poezie scrisă de: Mihai Eminescu
- Curentul literar: Romantismul
- Anul apariției poeziei: 1876
- Volumul de poezii: Poemul a apărut prima dată în revista literară “Convorbiri literare” și este inclusă în volumul de poezii intitulat “Poesii” (1884)
- Tema poeziei: Dorința de împlinire a dragostei imposibile în mijlocul codrului.
Dorința
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Curentul literar – Romantismul
Poezia Dorința este un poem romantic în care eul liric își proiectează în vis o idilă, o poveste de iubire ideală ce se petrece în mijlocul naturii.
Cu toate că în poezie, iubirea nu reprezintă o reflexie a concretului, ci doar o dorință spre împlinire prin dragoste, se tinde către o idilă perfectă, martorul acesteia fiind natura. Din acest motiv, întâlnim în textul liric motive literare ce alcătuiesc:
- tema naturii: apa, codrul, izvorul;
- tema iubirii: așteptarea, visul, dorința.
Mihai Eminescu prezintă în opera Dorința viziunea sa despre dragoste, ce poate fi o poveste de iubire posibilă, exprimată în mijlocul naturii protectoare. Fiind un poem pastoral, iubirea este posibilă prin intermediul visului.
Poezia Dorința – Tema poeziei
Două teme sunt reprezentative pentru lirica eminesciană: natura și iubirea. Imaginea rurală este ilustrată prin intermediul:
- cadrului naturii cosmogonică;
- cadrului naturii terestre: teiul;
- elemente acvatice: izvorul, lacul.
Crângul reprezintă cadru mitologic, în care cei doi îndrăgostiți își trăiesc povestea de iubire la un nivel ce atinge perfecțiunea.
Într-o perspectivă romantică, imaginarul poetic transpune realitatea într-o ipostază artistică specifică lui Mihai Eminescu, în care analizarea se reduce la oglindirea sensibilă a dragostei ce are loc într-un viitor nedefinit.
Această interpretare se remarcă prin expresivitatea cuvintelor și semnificațiile ce se desprind în urma contextului folosit. Ființa feminină devine simbol în poezie, ea reprezentând:
- absolutul;
- perfecțiunea;
- Edenul;
- Ieșirea din planul terestru.
În textul liric, ființa iubită acaparează toate gândurile și trăirile interioare ale bărbatului îndrăgostit. Femeia este aceea care evidențiază dragostea împlinită, sentimentul de fericire fiind în corespondență cu armonia universală.
Poezia Dorința – Semnificația titlului
Titlul poeziei aduce în prim plan romantismul și prezintă ipostaza dragostei posibile, ce se împlinește într-un viitor nedefinit. Iubirea se proiectează într-un vis, acest lucru însemnând dorința poetului pentru atingerea idealului prin trăirea acestei povești de iubire.
Titlul este format din substantivul “dorința”, ce rezultă din cuvântul românesc “dor”, fiind un cuvânt ce nu poate fi tradus în alte limbi.
Acesta pune în evidență conținutul poetic al poeziei, mai exact aspirația nestăpânită a poetului de a-și întâlni ființa iubită și de “a visa un vis ferice” într-un cadru de poveste al naturii.
Poezia Dorința – Compoziția și structura textului poetic
Poemul este format din 6 strofe, ce pun în evidență trei secvențe lirice. În textul liric, secvențele lirice se deosebesc prin:
- oscilația planurilor prezent – viitor;
- înșiruirea imaginilor de natură feerică.
I Secvență poetică
Prima secvență poetică pune în prim plan prima strofă în care se prezintă îndemnul/invitația către iubită în mijlocul naturii ocrotitoare. Verbul la forma imperativă “Vino” reprezintă și incipitul poemului, ce subliniază dorința arzătoare a poetului în ceea ce privește împlinirea iubirii.
Ființa iubită este invitată într-un cadru rustic, alcătuit din motive literare romantice, tipice lui Eminescu: codrul și izvorul “Vino-n codru la izvorul”.
Cadrul natural rămâne umanizat și este martorul poveștii de iubire. Îndrăgostiții doresc izolarea de ochii lumii, iar acest lucru este posibil cu ajutorul naturii protectoare, fiind considerată un spațiu al visării. Această idee este sugerată de versurile “Unde prisma cea de brazde/ Crengi plecare o ascund”.
Aspirația unei intimități între cei doi îndrăgostiți este sugerată în strofa a treia a poeziei de repetiția “Vom fi singuri-singurei”. Utilizarea verbelor la forma prezentă subliniază maniera constantă a naturii prin care ocrotește cuplul de îndrăgostiți.
II Secvență poetică
A doua secvență poetică include strofele II, III, IV și prezintă posibila întrevedere și comportamentul afectuos, fiind o ipostază ludică a iubirii.
Verbele conjuctive “să alergi”, “să-ți desprind”, “să-l ridic” și verbele la forma viitoare “șede-vei”, “vom fi” ajung în antiteză cu forma prezentă a verbelor din prima secvență poetică.
Treptat, aceste verbe devin un timp ce reflectă dorința posibilei realizări a dragostei. Gesturile tandre conturează o scenă erotică, încărcată de emoție și sentiment: “Şi în braţele-mi întinse/Să alergi, pe piept să-mi cazi,/Să-ţi desprind din creştet vălul,/Să-l ridic de pe obraz”.
În lirica romantică a lui Mihai Eminescu, teiul reprezintă simbolul iubirii. Florile tei sporesc intensitatea emoțiilor și a trăirilor interioare, marcate de iubirea ideală și profundă.
Se încearcă conturarea unui mic portret al ființei iubite cu ajutorul epitetelor stilistice “fruntea albă”, “părul galben”, iar ludicitatea dragostei este subliniată prin epitetul “dulce” din versurile “Lăsând pradă gurii mele/Ale tale buze dulci...”.
Dragostea devine ademenitoare și tandră, iar cuplul se lasă purtat de emoție în acord cu ritmurile naturii.
III Secvență poetică
A treia secvență lirică este formată din ultimele două strofe, în care se prezintă aspirația puternică a poetului pentru realizarea dragostei perfecte, lucru ce conduce la o fericire absolută, redată de versul “Vom visa un vis ferice”.
Cadrul natural devine unul personificat, în care muzicalitatea generată de codru intensifică emoția iubirii. Această idee este sugerată de versurile “Îngâna-ne-vor c-un cânt/Singuratece izvoare,/Blânda batere de vânt”.
Izvorul prin murmurul său și adierea blândă a vântului conferă poeziei o muzicalitate potrivită visului.
Cei doi îndrăgostiți se află în armonie deplină cu natura, desprinsă dintr-un cadru de basm, aceasta având rolul de a spori fericirea absolută proiectată dincolo de realitate prin intermediul visului „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri,/Flori de tei deasupra noastră/Or să cadă rânduri-rânduri.”
La finalul poeziei, florile de tei oferă eternizare emoției de iubire, într-un viitor promițător. Această idee este evidențiată prin verbul la timpul viitor “Or să cadă”. Locuțiunea folosită “rânduri-rânduri” sporește starea de fericire deplină, create în mijlocul naturii protectoare.
Expresivitatea și limbajul artistic în poezia Dorința
Expresivitatea cuvintelor în poezie amplifică emoția cititorului prin procesul de personificare oferite elementelor din cadrul natural: “codrului bătut de gânduri”, “Singuratece izvoare,”, “înfiorate” flori de tei.
Epitetele din textul poetic conturează portretul iubitei, ce are “fruntea albă”, “părul galben”, “buze dulci”, surprinzând o imagine încărcată de gingășie și puritate a ființei iubite.
Registrul stilistic este unul popular, prin folosirea timpului viitor al verbelor “or să-ți cadă”, “șede-vei”, în care poziționează povestea de iubire într-un cadru rustic.
Verbele la timpul viitor “vom visa”, “îngâna-ne-vor”, “or să cadă” exprimă optimismul în ceea ce privește posibila realizare a dragostei ideale, ca un vis de fericire deplină proiectat într-un viitor nedefinit.
Repetițiile “singuri-singurei”, “rânduri-rânduri” asigură amplificarea emoției de iubire ce se poate realiza în natura protectoare, ivindu-se speranța contemplative.
Prozodia este una inedită, în care măsura versurilor este de 7-8 silabe specific doinei populare și ritmul trohaic ce reduce tonalitatea poemului popular.
Concluzii
- Poezia Dorința este un poem scris de poetul național, Mihai Eminescu, apărut în anul 1876, în revista literară “Convorbiri literare”.
- Poetul Mihai Eminescu expune în poezie perspectiva proprie despre dragostea ideală, fiind una posibilă prin intermediul visului, într-un cadru participativ al naturii.
- Poezia este considerată un poem pastoral, în care visul conturează povestea de iubire posibilă ce implică fericire absolută.
- Construită în jurul temei dragostei și a naturii, poemul reprezintă expresia trăirilor profunde ale poetului.
- Titlul poeziei evidențiază romantismul și prezintă ipostaza dragostei posibile, ce se împlinește într-un viitor neprecizat.
- Iubirea se proiectează într-un vis, acest lucru însemnând dorința eului liric pentru atingerea idealului prin trăirea acestei povești de iubire.
- În textul liric, ființa iubită acaparează toate gândurile și trăirile interioare ale bărbatului îndrăgostit, ea fiind aceea ce evidențiază iubirea împlinită, extazul devenind în corespondență cu armonia universală.
- Întreaga poezie este dominată de elemente romantice, de la planul intim potrivit poveștii de iubire, până la motivele literare specifice liricii eminesciene: izvorul, codrul, florile de tei.
- Cadrul natural rămâne umanizat și este martorul poveștii de iubire dintre cei doi îndrăgostiți.
- Îndrăgostiții doresc izolarea de ochii lumii, iar acest lucru este posibil cu ajutorul naturii protectoare, fiind considerată un spațiu al visării.
- Cu toate că în textul liric, iubirea nu reprezintă o reflexie a planului real, ci doar o dorință către fericirea deplină, posibilă prin intermediul dragostei.
- Iubirea devine ademenitoare și tandră, iar cuplul se lasă purtat de emoție în acord cu ritmurile naturii.
- Florile de tei oferă eternizare emoției de iubire, într-un viitor promițător. Această idee este evidențiată prin verbul la timpul viitor “Or să cadă”.
- Poezia Dorința este definitorie pentru perspectiva lui Eminescu în ceea ce privește iubirea și natura.
