V-am pregătit o colecție cu cele mai îndrăgite și frumoase poezii scrise de Mihai Eminescu.
Mihai Eminescu a fost un mare poet, prozator și jurnalist român fiind considerat de către cititorii români și de critica literară ca cea mai importanță voce poetică din literatura română.
Poetul Mihai Eminescu ne-a lăsat cele mai frumoase poezii care ne emoționează prin sensibilitate și naturalețe, care vor dăinui pentru totdeauna.
Scurt istoric despre poetul Mihai Eminescu (1850-1889)
Acesta a fost al 7-lea copil din cei 11 ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani obișnuiți din nordul Moldovei. Data și locul nașterii au fost intens discutate, dar data de 15 Ianuarie 1850, în Botoșani a fost acceptată și declarată oficial.
Întreaga copilărie a petrecut-o la Botoșani și la Ipotești, la casa părintească, având oportunitatea de a se bucura pe deplin de libertate de mișcare și contact cu oamenii și natura.
Între anii 1856 și 1866, urmează cu intermitențe școala la Cernăuți. Finalizează clasa a IV-a, fiind clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu. Abandonează școala în 1863, revine în 1865 ca privatist și pleacă din nou în anul 1866. În tot acest timp a lucrat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani.
În anul 1866, are loc debutul său literar în revista Familia a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”, iar de la numele său de Eminovici a devenit Eminescu și sub acest nume a trait și a scris literatură.
Creația literară a lui Mihai Eminescu este una impresionantă și variată, cuprinzând poezii, piese de teatru, încercări beletristice și traduceri din limbi străine.
Operele sale poetice au fost influențate de marile sisteme filosofice ale epocii, de filosofia antică și de teoriile lui Arthur Schopenhauer și Immanuel Kant. Mihai Eminescu a fost receptiv la marile romantisme europene de secol VIII și XIX, integrând în operele sale viziunile poetice occidentale.
Creațiile poetice ale lui Mihai Eminescu aparțin romantismului literar făcând parte din a doua generație romantică sau mai bine spus, romantica târzie.
Aspecte mai puțin cunoscute despre viața lui Mihai Eminescu
- Își speria tatăl cu șerpi: când era copil, Mihai Eminescu obișnuia să meargă în pădure și să prindă șerpi. Acesta lăsa șerpii în curte pentru a-și speria tatăl. El se amuza teribil în urma reacțiilor pe care le avea tatăl când vedea aceste reptile.
- A urât matematica: de mic copil, acesta nu a suportat matematica și nu putea să învețe logic tabla înmulțirii.
- Pasiunile lui erau înotul și fotbalul: apropiații poetului spuneau că Mihai Eminescu avea bune calități sportive pentru jocul cu mingea dar sportul la care acesta excela era înotul.
- Obținea ușor afecțiunea femeilor: acesta a fost un adevărat cuceritor, reușind mereu să facă impresie bună doamnelor. Știa să facă complimentele potrivite și să facă conversație pentru a câștiga simpatia lor.
- Era un adevărat naționalist: un lucru mai puțin cunoscut despre Eminescu este legat de modul său original de salut. Salutul lui era întotdeauna “Trăiască nația!”
- A fost profesor de germană la Institutul academic din Iași și era cunocut ca un profesor corect dar sever.
- Fuma destul de mult: lui Mihai Eminescu îi plăcea foarte mult să piardă nopțile și să fumeze în exces.
- A suferit de sindrom bipolar: pe lângă această tulburare, suferea și de depresie și manie.
- Eminescu și Veronica Micle au avut un copil care s-a născut mort în anul 1879.
- Mihai Eminescu s-a stins din viață într-un sanatoriu de boli psihice, încuiat într-un salon iar cauza morții a fost stopul cardio-respirator.
- Mihai Eminescu afost activ în societatea politico-literară Junimea și a lucrat ca redactor la revista Timpul, acesta fiind ziarul oficial al Partidului Conservator.
Am selectat pentru tine cele mai frumoase poezii scrise de Mihai Eminescu pe care trebuie neapărat să le citești.
Poem reprezentativ de dragoste -„Luceafărul”
Luceafărul
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
…………………………….
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
– Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
Rezumat literar
Luceafărul este o creație simbolică a dragostei imposibile, cauza fiind diferențele dintre protagoniști. Dragostea lui devine o dorință spre concret iar iubirea ei este aspirația către ideal.
Titlul operei dezvăluie ideea centrală a poemului și se concentrează pe poziția geniului în lume, privit ca o ființă neînțeleasă și retrasă.
Tema poeziei este o îmbinare între problematica geniului în raport cu realitatea și cunoașterea sentimentului de iubire absolută. Structura romantică este efectuată prin opoziția planurilor terestru și cosmic. Poemul se concentrează pe tema geniului și reprezintă o meditație în ceea ce privește depășirea condiției de muritor.
Poemul este structurat în 98 de strofe încadrate în 4 tablouri, conturate pe baza opoziției universal-cosmic și uman-terestru.
Poezii scrise de Mihai Eminescu -„Lacul”
Lacul
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;
Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!
Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.
Rezumat literar
Creația lirică a fost publicată în revista „Convorbiri literare” în anul 1876 și este inclusă în tematica iubirii și a naturii.
Poezia “Lacul” reprezintă creația lirică a lui Mihai Eminescu în care temele principale abordate sunt iubirea și natura. Această opera poate fi apreciată ca un pastel cu motive de idilă, în care sunt îmbinate sentimentul iubirii pentru ființa dragă cu prețuirea față de minunățiile naturii.
Titlul poeziei este reprezentat de simbolul “Lacul” și semnifică inima omului încărcată de dor. Apa poate fi privită din două perspective: neliniștea dragostei sau trecerea tipului. În această operă lirică regăsim și alte simboluri specifice creației eminesciene și anume:
- Codrul – protectorul dragostei;
- Luna – însușirea chipului sfânt al persoanei iubite;
Poezia este construită în 3 părți:
- I parte: în prima parte a poeziei, poetul își așteaptă cu mari emoții sosirea persoanei iubite într-o atmosferă de basm, într-o barcă pe lac, fiind înconjurat de natura ocrotitoare;
- II parte: în această parte a poeziei este descris visul de dragoste al poetului. Acesta își imaginează momentul întâlnirii cu iubita într-un decor de basm, admirând luna și plimbându-se liber pe apele lacului în voia naturii;
- III parte: în ultima parte a operei este exprimată durerea singurătății resimțită de poet. Are loc separarea celor două lumi, mai exact a visului și a realității, sugerată de inversiunea “Singuratic în zadar suspin și sufăr” și cele trei puncte de suspensie. Cu toate că întâlnirea dintre cei doi nu a avut loc, emoția iubirii nu dispare și visul de dragoste este descris cu intensitate.
În poezie, dragostea rămâne un vis neîmplinit dar atmosfera este una încărcată de liniște și resemnare, generată și de cadrul mirific al naturii.
Poezii scrise de Mihai Eminescu -„Floare Albastră”
În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
. . . . . . . . . . . . . .
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!
Rezumat literar
Poezia „Floare albastră” a apărut în anul 1873 în revista „Convorbiri literare”. Este o poezie ce tratează tema naturii și a iubirii eminesciene având la bază câteva idei filozofice ce vor fi tratate și în poezia Luceafărul.
Imaginarul poetic transpune realitatea într-un cadru literar specific eminescian în care este evidențiată legătura sensibilă a iubirii și starea sufletească a îndrăgostiților ce se conturează într-un viitor incert datorită limbajului și expresivității mesajului poetic.
- Semnificația titlului: în iubirea eminesciană, „Floare albastră” reprezintă dorința spre dragostea ideală, conturată în viitor, dar și imposibilitatea realizării cuplului din cauza nepotrivirii celor două lumi distincte, din care fac parte cei doi. Albastrul eminescian semnifică idealul, iar floarea este asemănată ființei păstrează aspirațiile și le dezvăluie asemeni unei vrăji.
- Tema poeziei: tema iubirii redă aspirația către o iubire perfectă care nu poate fi concretizată.
- Ideea poetică descrie nefericirea și regretul privind imposibilitatea de a atinge iubirea ideală.
Opera lirică este structurată în jurul unei serii de antiteze și anume: masculin-feminin, abstract-concret, eternitate-moarte, vis-realitate.
Prima secventă a poeziei surprinde meditația asupra semnificației iubirii rememorate, prin utilizarea unor pronume și verbe la persoana I “eu”, “n-am zis”, “am râs”, iar a doua secvență redă monologul fetei care dorește o trăire a poveștii de dragoste în plan terestru “Hai în codrul cu verdeață”, „nu căta în depărtare /fericirea ta, iubite!”.
Poezia „Floare albastră” nu reprezintă doar o simplă poezie de iubire ci și o mediație asupra dorinței către dragostea absolută, fiind considerată o capodoperă al lirismului eminescian în care sunt suprapuse două planuri, cel divin și cel terestru.
Poezii scrise de Mihai Eminescu -“Fiind băiet păduri cutreieram”
Fiind băiet păduri cutreieram
Fiind băiet
păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă izvor,
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa suna-ncetișor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopți întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în față:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de argintie ceață,
Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând din ce în ce tot mai aproape…
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieși o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Și ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Un înger blând cu fața radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subțire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
Rezumat literar
Cele mai citite articole
Opera lirică “Fiind băiet păduri cutreieram” a fost scrisă în anul 1878 dar publicată după moartea poetului și expune o întâmplare din timpul adolescenței eului poetic. Tinerețea este o etapă magică a vieții în care separarea dintre om și univers nu a avut loc.
Într-un cadru mirific al naturii, eul liric se lasă cuprins de spiritul pădurii, dorind o identificare cu acesta. Discursul eului este realizat la persoana I, marcând subiectivitatea poetului, iar verbele (“iesi”, “era”, “venind”, “călcând”, “pluteau”) sunt la timpul trecut, fapt ce sugerează că episodul s-a produs deja.
Într-o natură edenică, adolescentul protejat de lumina lunii intră în lumea fantastică a basmului dictat de magia glasului pădurii. Mai exact, întâmplarea se transpune într-o poveste melancolică în care realitatea își pierde puterea, făcând loc cadrului fantastic.
Își face apariția o făptură desprinsă dintr-un basm, descrisă ca o zeiță a pădurii. Eul liric profund impresionat de frumusețea făpturii, accentuează unicitatea experienței prin versul “Și ah, era atâta de frumoasă”. Interjecția utilizată semnifică regretul, fiind conștient că cele petrecute aparțin unei alte lumi care poate fi adusă la viață doar prin poezie.
Poezii scrise de Mihai Eminescu -„Din valurile vremii”
Din valurile vremii…
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai –
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.
Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos…
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Rezumat literar
Opera lirică “Din valurile vremii…” este inclusă în estetica romantismului literar, având abordată tema iubirii pierdute. Poezia poate fi considerată ca o confesiune lirică despre dragostea pierdută și încercare de a o reînvia.
Titlul poeziei sugerează trecerea ireversibilă a timpului și modul în care amintirile din trecut se fac prezente tot mai intens, generând emoții puternice. Punctele de suspensie scoate în evidență dorul, regretul eului liric dar și puterea de a păstra imaginea vie a iubitei, odată cu trecerea timpului.
În prima parte a poeziei este evidențiată melancolia eului liric față de trecut, pentru imposibilitatea de a retrăi iubirea absolută. Ființa iubită este caracterizată prin intermediul figurilor de stil:
- Epitete: “brațele de marmur”, “părul lung, bălai”, “zâmbetul tău dulce”, “săruturi aprinse”;
- Comparații: “străvezie ca fața albei ceri”;
- Metafore: “Femeie între stele şi stea între femei”.
Cu ajutorul acestor figuri de stil s-a conturat o imagine a femeii cu trăsăturile tipice esteticii eminesciene. Cu ajutorul metaforei, este evidențiată perfecțiunea și frumusețea femeii iubite.
În ultima parte a poeziei, apare sentimental de regret și tristețe intensă în urma neîmplinirii dragostei “În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng”.
Poezii scrise de Mihai Eminescu -„Odă (în metru antic)”
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
Rezumat literar
Opera lirică a maturității literare “Odă (în metro antic)” a apărut în anul 1883 în ediția princeps a lui Titu Maiorescu.
Tema și viziunea romantică despre lume sunt conturate în poezie, prin citirea repetată a textului care leagă toate componentele structurale ale operei. Acestea sunt accentuate în prima strofă a poeziei prin condiția ideală a omului de geniu, acesta fiind un element specific romantismului.
Titlul poeziei face referire la specia lirică în care aceasta este inclusă și nu pentru conținutul ei, fapt ce conduce la o unicitate a operei și inedită pentru orice cititor.
Poezia este deosebită datorită viziunii cu totul diferită în ceea ce privește realitatea. Dincolo de semnificațiile obișnuite ale cuvintelor, se remarcă o sete de nemurire a eului liric. Realitatea învăluită în mister pe care o evidențiază poezia poate fi simțită în urma muzicalității versurilor și prin îndemnul de a medita în profunzime tema morții.
Întreaga poezie “Odă (în metro antic)” poate fi percepută ca o tensiune în registru liric, între imaginea omului de geniu și aspectul ei înșelător.
Poezii scrise de Mihai Eminescu -„Mai am un singur dor”
Mai am un singur dor
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Rezumat literar
Poezia „Mai am un singur dor” a fost scrisă în anul 1881 dar publicată în volumul “Poesii” în anul 1884.
Poezia surprinde aspirația eului liric de a-și duce somnul de veci în cadrul naturii, tema operei fiind legătura dintre ființa omenească și natura. Dragostea eternă pentru codru, poate fi interpretat ca locul perfect pentru odihna trupului, înconjurat de ape.
Ca la orice ritual sacru, un rol esențial îl are plânsul, iar în poezie această menire de a plânge sufletul plecat spre ceruri, îl are toamna “Doar toamna glas să dea/Frunzișului veșted.” Un motiv nelipsit din poeziile eminesciene este teiul, unde apare și în acest context încărcat de tristețe.
Dorința de a se stinge, pe înserate, se potrivește cu momentul din zi în care strălucirea naturii este umbrită de întuneric. În acest caz, noapte semnifică moarte. Această comuniune cu natura îi oferă somnul veșnic și pacea de după viață.
Această poezie care are ca temă, mitul reintegrării, poate fi privită ca o meditație în ceea ce privește destinul uman. Ideea centrală a operei este reprezentată de identitatea dintre popor, patrie și poet, idee care a fost abordată de toți reprezentanții genului liric de specific național.
Poezii scrise de Mihai Eminescu -„Dorință”
Dorință
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Și în brațele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ti desprind din crestet valul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei ședea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ți cada flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lasând prada gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Ingâna-ne-vor c-un cânt
Singuratice izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Rezumat literar
Opera lirică a apărut în anul 1876 în revista “Convorbiri literare”. Întreaga poezie este axată pe o idilă, în care natura, nelipsită din lirica eminesciană, este doar schițată.
Poezia sugerează bucurie și emoție la gândul întâlnirii cu ființa iubită într-un cadru de poveste. Poetul încearcă să contureze visul de dragoste pură care se poate concretiza.
În această creație lirică, femeia este un simbol ce semnifică absolutul, perfecțiunea și ieșirea din realitate. În poezie, ființa feminină este imaginea dragostei împlinite.
Dragostea celor doi apare într-o stare a fericirii absolute ce se extinde sub forma visului și a somnului. Poetul dorește ca acest moment încărcat de magie în eternitatea naturii înconjurătoare, să continue, imortalizând dragostea în mijlocul codrului „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri”.
Legătura cuplului cu natura este trăită la un nivel absolut fiind comparată cu un „vis ferice„.
